"De când învaţă stăpânul limba slujii sale, şi nu sluga pe-a stăpânului?”

Atât Coşbuc cât şi Eminescu au pornit de la “concepţia pesimistă a dacilor asupra vieţii, dar concluziile sunt cu totul diferite. În poezia “Decebal către popor” Coşbuc îşi susţine convingerea că intrarea în viaţă este o nenorocire, dar nu trebuie să-l facă pe om să accepte pasiv toate relele, dimpotrivă, el trebuie să lupte pentru a le evita” (Jacob Popper); cât patriotism autentic răzbate din versurile: «Viaţa asta-i bun pierdut/ Când           n-o trăieşti cum ai fi vrut - Şi-acum ar vrea un neam/ S-arunce jug în gâtul tău
E rău destul că ne-am născut/ Mai vrem şi-al doilea rău?- Din zei de-am fi scoborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moş îngârbovit; - Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănţuit.»
Atât pentru epoca clujeană cât şi pentru cea năsăudeană sunt edificatoare opiniile lui George Coşbuc, transmise nouă prin articolul “Puterea limbei româneşti”, apărut în “Tribuna Literară” din 1902 (supliment la „Tribuna”, nr. 150):
«Într’o zi, pe o stradă din Viena, mi-au atras atenţiunea doi soldaţi dintr’acelaşi regiment, cari veneau în urma mea vorbind româneşte într’un chip înspăimântâtor de stricat. I-am lăsat să treacă înaintea mea şi m’am luat după ei, ca s’ascult ce vorbesc. Nu mă pu­team mira destul de graiul lor. Hotărât, gân­deam în mine, ei nu sunt Români. În garni­soana Vienei sunt mulţi Români în multe regimente şi de obiceiu un batalion întreg al regimentului românesc dela Cluj, din Tran­silvania, staţionează permanent în capitala Austro-Ungariei. Prin “Prater”, mai ales Dumi­neca, te întâlneşti des cu soldaţi români, dacă eşti cât-de-cât atent să-i asculţi în ce limbă vorbesc.
Aceştia doi nu vorbeau nici în graiul Bucovinenilor, nici într’al Ardelenilor. Mi-se părea că miş-maşul lor de românească s’ar fi apropiind de graiul bănăţenesc, un graiu frumos dar’ care nouă celorlalţi Români ni-se pare puţin cam peltic. Dar nu vorbeau nici în graiul acesta. În urmă i-am oprit, se-i întreb de unde sunt şi unde au înveţat româneasca lor aşa de pocită.
Unul: Iu a dila Zara. Celălalt: Io di Telci di Boemen. Să fiţi ai Tatarilor, gândeam eu. Unul, din Dalmaţia, dela Zara, altul dintr’altă margine a împărăţiei austriece, din Boemia. Într’adevăr unul era Albanez şi altul Boem, dar’ cum au ajuns ei să vorbească româ­neş­te? Neputând se mă înţeleg cu ei repe­de, şi văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemţeşte. Nemţeşte înse ei vorbeau şi mai reu decât româneşte. Mi-a fost mai mare mirarea, când am înţeles, că ei vorbesc româneşte, fiindcă altfel nu s’ar putea înţelege unul cu altul. Erau din casarmă unde staţionau soldaţi români şi au prins dela acestia graiul românesc. Faptul acesta m’a mirat atunci, dar mai târziu mi s’a părut aşa de natural. În casarmele Vienei stau îngrămădiţi soldaţi de zece şi de cincisprezece naţionalităţi, cu religia şi cu limba deosebită, un amestec ca sub zidurile Babilonului. Limba comandamentului e cea germană, dar’ afară de Nemţi, toate zecile acelea de mii de soldaţi de felurite neamuri nu ştiu nemţeşte mai nimic, nu pot să înveţe, şi-şi vorbesc între ei limba lor de acasă.
E interesant faptul ce-l spun şi e vrednic să fie studiat ca un capitol al psichologiei popoarelor, anume că Românii sunt cei cari dintre popoarele Austro-Ungariei învaţă mai lesne şi mai bine a vorbi o limbă străină, şi de aceea dintre soldaţii de alt neam decât cel german al imperiului austriac Românii sunt aproape singurii cari vorbesc nemţeşte. Ungurul nu învaţă nici mort; Boemul hodorogeşte nemţeasca lui ca o moară stricată; Croatul şi Serbul şi Polonul o rup aşa de reu, încât nu le-o mai înţelegi din gură. Faptul acesta e de mult observat, şi în genere se ştie, că noi Românii înveţăm lesne limbile străine şi le rostim corect şi frumos. Dar’ acest lucru e numai jumetate din interesantul fenomen psihologic, cealaltă jumetate este, că toate popoarele cu care vine Românul în contact învaţă limba acestuia, a Românului, cu toate că Româ­nul, cu mai cu talent întru învăţarea limbelor streine, ar pute el să le înveţe pe ale lor. În Ardeal, prin satele amestecate, unde Ungurii sunt în majoritate mare şi conduc trebile comunei, învaţă toţi româneşte, fiind-că e nevoe să se înţeleagă Românii cu Ungurii într’o limbă oare-care, fie cea română, fie cea maghiară. Cu toate că limba maghiară e oficială, la primărie şi la şcoală, şi cu toate că majoritatea absolută a comunelor e maghiară, limba parlamentară e totdeauna a minorităţii, a Românilor. Tot aşa în comu­nele rurale, unde sunt în amestec Saşii cu Românii. Tot aşa se întâmplă în Bucovina cu Rutenii, cu Huţulii, cu Polonii cari vin în contact cu Românii. De ce învaţă toţi aceşti străini româneşte, ei cari sunt în majoritate şi sunt mai puternici şi politiceşte şi economiceşte? De ce?
Oamenii de stat ai Ungurilor cunosc acest lucru, dar n’au ce face. Şi nu e fără temeiu plângerea lor, că Ungurii în Ardeal se romanizează, că pierd terenul. O ştiu ei bine, că în vreme ce Statul ungar vrea cu trâmbiţe şi surle şi ţipete să maghiarizeze pe Români, Românii romanizează pe Maghiari pe tăcute şi – mai ales – fără voia şi ştiinţele lor.
Etnografii unguri au căutat să explice fenomenul că toate popoarele ce vin în atingere cu Românii învaţă limba acestora, şi nu Românii pe ale acelor popoare prin împrejurarea că popoarele străine “sunt mai culte şi au interes se înveţe limba celor ce le pot sluji”. Să fie şi aşa, că Românii sunt “mai inculţi” şi că “sunt buni de a fi sluji altor popoare”, dar te miri de când e obiceiul se înveţe cel cult obiceiurile şi limba incultului, şi de când învaţă stăpânul limba slujii sale, şi nu sluga pe-a stăpânului? Poate să fie într’atâta asta un adevăr, că neamurile străine ce ne înconjoară au interes să ştie româneşte, ca să ne poate mai lesne exploa­ta. Românul nu e comerciant, nu e exploatator – e plugar şi cioban – şi n’are ne­voie de alte neamuri, deci n’are nici interes să le înveţe limba. Au înse străinii, şi le o învaţă, nu înse fiind că vreau se ştie limba “inculţilor” şi a “slugilor lor”. Zic, că asta ar fi ceva. Dar’ de loc nu explică feno­menul, care e psihologic, şi nu economic.
Mă întorc la soldaţii mei din Viena. Ce interes economic au Boemii, şi Croaţii şi Şvabii şi Ungurii se înveţe în casarme limba românească? Ce să exploateze cu ea? Pe cine? Nu, ei în Babilonia lor au nevoie de o limbă comună, oare-cum internaţională; şi de ce, de ce aleg tocmai pe cea româ­nească? Fiind-că e limbă uşoară şi o poţi înveţa pe neştiute?
Asta au spus-o mulţi şi de mult; mai zilele trecute au spus-o cu multă amărăciune gazetele maghiare, constatând că în Ardeal Ungurii ştiu cu toţii româneşte. E adevărat, că pusă în comparaţie cu limbile slave şi cele germanice, limba noastră e uşoară. Limba germană cu sistemul ei şi cu felul de a compune cuvintele, apoi cu formele ei sintactice greoaie, e o limbă anevoioasă. Troncănitul accent şi curioasele sunete aspre şi asvîrlite de-a valma, fac limba ungurească să fie o limbă sgomotoasă şi nesuferită ca huruitura unui car în fugă pe un drum cu hopuri. Polonii şi Boemii au atâta “scrîşnitură” în limbă prin îngrămădirea de consonante, încât par’că mereu sfarîmă sticlă în gură. Saşii în Ardeal vorbesc chipul un dialect german trăgănat şi lăbărţat, şi cu atâtea deosebiri locale încât un Sas nu înţelege pe Sasul dintr’alt judeţ. Pălăria de paie, bună-oară, o numesc Saşii din sudul Ardealului “Ştrihat”, cei din nord intervertesc vocalele şi-i zic “Ştrahit”, ear’vorba adevărată a limbei germane este “Ştrohut”. Cum vreai să se înţeleagă oamenii aceştia între ei, dacă îşi schimonosesc astfel cuvintele?.»
(va urma)

Marius Halmaghi