Cu mulţi ani în urmă, în satul Albi locuiau vreo 60 de familii, exista o şcoală, se cultiva pământul, iar sărbătorile de iarnă umpleau uliţele de copii. Albi...Albi: unde o fi satul ăsta? De la Slimnic, peste deal, prin pădure. Pe un drum? Poţi să-i spui şi aşa, dar e departe de ceea ce înţelege omul de la oraş prin acest termen. E un fel de potecă lată, care atunci când plouă, ninge sau când vremea se înmoaie şi dezgheaţă pământul devine greu de străbătut şi cu pasul, darămite cu vreo maşină ale cărei roţi depind de o voinţă cu totul şi cu totul tehnică. Vremea a-nceput să semene a primăvară, drumul prinde a se desfunda, însă pe mine taman acum m-a găsit dorinţa de a trece dincolo de pădure, în satul mut, părăsit, uitat de lume. Prea amânam de mult ieşirea asta, aşa că, mi-am zis "Acum ori niciodată!". Nu ştiam ce m-aşteaptă.
Profităm că frigul de peste noapte a păstrat pământul cât de cât îngheţat şi pornim de dimineaţă. Am doi ghizi: pe Marius Maşca din Slimnic şi pe Neluţu Tăvală, al cărui tată - Saia - a rămas să dea viaţă satului cufundat în singurătate. Îmi pun toată speranţa în ei, iar ei îşi pun speranţa într-un Suzuki 4x4, destul de mic, dar nărăvaş, după cum îl etichetează Marius. Şi uite-aşa, cu speranţele înfofolite în gecile groase, pornim. Abandonăm "drumul" clasic după vreo sută de metri, pentru că roţile maşinii riscă să rămână în noroiul adânc. O luăm pe deal, croindu-ne drumul propriu, pe unde e mai puţin abrupt, mai puţin alunecos. Am început să mă obişnuiesc cu ideea răsturnării. După câteva patinări şi nişte înclinări ameninţătoare, ajungem în pădure. Off road scrie pe noi. Ne ţinem după nişte urme de căruţă. "Ăsta numai tata poate fi, că n-are cine altul!", spune Neluţu. Trec peste peripeţiile din pădure, peste împotmolirile din care numai priceperea lui Marius ne-a scos, peste trecerile la mustaţă printre copaci. Mai e puţin: un dâmb, o vale, am ajuns. Slavă Domnului, întregi. Ne întâmpină nişte câini mari, frumoşi şi lăţoşi, care, la prima vedere, par tare neprietenoşi. În două minute însă, devenim cei mai buni prieteni. E chiar mai simplu decât cu oamenii.

Şcoală în fiecare casă

Pe Saia Tăvală îl ştiu mulţi din vremea în care însufleţea nunţile, petrecerile, cu saxofonul. În Ocna, Loamneş, Şura, Şeica, nu era om să nu fi auzit de el şi de doinele - parcă fermecate - ce se ridicau din saxofonul de care nu se desparte nici aici, în pustietate. Îmi place omul de la prima vedere. Degajă acea linişte, acea împăcare pe care azi nu le mai găseşti la cei din jur. Dar uite că v-am povestit de aventurile de pe drum, de împotmoliri şi ne-am îndepărtat de la subiectul nostru, de la "Alghii Buii", după cum i se spunea satului Albi, aflat destul de aproape de Buia. Haidem, aşadar, să dăm timpul înapoi! Unde rămăsesem? Aa, da: satul avea vreo şaizeci de familii, cu câte patru, cinci, şase sau şapte copii. Şcoala se ţinea, prin rotaţie, în câte o casă, în fiecare săptămână, iar acolo se adunau copiii cărora o învăţătoare le desfereca tainele cititului şi scrisului. Până într-o zi, când tatăl lui Saia a construit o şcoală, să nu se mai multe copiii de la o săptămâna la alta în câte-o casă. Întreb unde e şcoala, dacă a mai rămas ceva din ea? Nu. A fost demolată şi dusă la Slimnic pentru a se face o biserică. Şi restul caselor? Existau 60 de familii, deci tot atâtea case. "Păi, mai e asta a mea, pe care am refăcut-o, mai e una mai la vale, încă una vai de mama ei şi mai e o casă pe care o cumpărat-o un neamţ", îmi inventariază Saia imobilele care-au rămas drept mărturie că, odată, în Albi, trăia o comunitate destul de mare. Un neamţ spusese? Ce să caute un neamţ în pustietatea asta? Asta-i o poveste pe care o lămurim mintenaş. Deocamdată îl urmăm pe omul care, cu mişcări sprinţare care-i contrazic vârsta, se oferă să ne arate vechiul sat. Mai bine zis, locul unde fuseseră casele, terenurile cultivate, via, căci pe unde calci azi fără grijă, e posibil ca în urmă cu o jumătate de secol să fi fost o casă. "Satul în care calci pe case": ăsta ar fi titlul reportajului, dar cel cu populaţia majoritar germană vinde mai bine. Deh, e un compromis pe care trebuie să-l fac. Asta e.

Lacul Puturos, spălătoria de cânepă

Bate un vânt rece şi umed, dar Saia povesteşte atât de frumos, încât uit de intemperie. "Când eram copil, era plin de oameni. Aşa erau vremurile, oamenii aveau câte şase, şapte copii. Cultivau pământul, mereau la lac şi spălau cânepa din care făceau haine, că pe atunci nu erau poveştile astea că nu ai voie să cultivi cânepă. Şi fiecare avea la lac rândul lui, locul lui. Îi zicea Lacul Puturos, că mirosea urât de la spălatul cânepii", povesteşte Saia. Ne apropiem de o casă. Mai bine zis, de ceea ce a mai rămas din ea: "Asta o fost o casă faină, dar or venit şi or furat din ea, i-or luat şi acoperişul". Găsim şi fântâna de lângă casă, cu puţul căscat, ca o capcană. Saia ia câteva scânduri şi acoperă gaura: "Să nu vie vreun animal sau vreun om, să cadă în ea!". Mergem mai departe şi ajungem la Lacul Puturos. Nu mai miroase a nimic. Cine să mai spele, azi, cânepă? Urcăm coasta dealului şi ajungem în locul în care fusese via satului, încremenită şi ea în uitare. Ajungem lângă o râpă unde bărbatul căruia nici nu ştiu ce vârstă să-i dau se opreşte, şi, cu gândul lăsat puţin să zburde, îşi aminteşte cu glas scăzut: "Ei, aici ne jucam iarna, în râpa asta, când eram copii. Meream la colindat ziua, apoi, când am crescut ficiori, meream noaptea. S-or dus oamenii, care pe la Slimnic, care pe la oraş, nu îi mai trage nimic încoace. Eu de abia aştept să vin aici, am casă şi în Slimnic, dar aici îmi place. Aici m-am născut, aici am crescut". Şi îşi roteşte privirea, ca şi cum ar vrea să îmbrăţişeze, să strângă la piept tot locul ăsta minunat, sălbatic. Ne întoarcem pe coasta dealului, pe la marginea pădurii. Ne arată o urmă de mistreţ: "Uite! Asta e urmă de mistreţ. Or căutat mâncare. Acum vreo cinci ani o venit ursul şi mi-o luat doi porci din coteţ. Unul într-o seară, unul în alta. I-o dus în pădure, o mâncat din ei şi ce n-o mâncat o îngropat în pământ". Zilele în Albi sunt lungi. Cele de iarnă, în ciuda frigului, parcă se dilată: "Seara mă mai uitam la televizor, că aveam un generator, dar acum s-o stricat, cred că o fost benzina proastă. Am un radio şi mai ascult la el, mă gândesc la cum era când eram eu copil. Trece greu vremea, dar trece".

Cimitirul din curte

Coborâm pe coastă şi dăm de o cruce: "Numai asta o mai rămas întreagă. Înainte, oamenii de aici îşi îngropau morţii în curte, că nu era cimitir. Numai crucea asta se mai vede, că or făcut-o din fier, în rest nu mai ştii unde-s mormintele oamenilor. N-or rămas în picioare de atâta timp nici casele, d-apăi mormintele...". Am senzaţia că am strâns pe ghete tot noroiul din lume. Mă consolez cu gândul că, măcar ăsta e noroi bio, nu ca ăla din Sibiu, pe care-l găseşti din belşug, pe toate străzile, inclusiv pe cele asfaltate(?). Ajungem din nou la gospodăria lui Saia. Azi, în mod excepţional, nu e singur. A venit pe la el fratele său, plecat de 12 ani la muncă, în Italia. O fi Italia frumoasă, or fi salariile în euro, dar gândul lui Cornel se îndreaptă în fiecare seară, pe furiş, la Albi, la casa din copilărie, la satul ras de pe faţa pământului de ispitele din lumea aglomerată şi nebună. A cântat şi el la saxofon în tinereţe. Cu Saia. Azi, fiul lui Saia, Neluţu, duce mai departe acest har. Neluţu a moştenit talentul de la tatăl său. Spune că la începuit a cântat după ureche şi că, mai târziu, a învăţat şi notele. E convins că, pe lângă ceea ce a învăţat de la Saia, a adăugat şi Dumnezeu ceva talent. Şi nu puţin.

Nemţii, populaţie majoritară în Albi

Mulţi locuitori din Sibiu nu ştiu de existenţa satului Albi, d-apoi nişte străini din nord-vestul Germaniei. Şi uite că nemţii au aflat. Mai mult: s-au mutat aici. Da, da, în "Alghii Buii". Stephan, soţia sa Katherine şi cei doi copii, un băieţel de opt luni şi o fetiţă de trei ani şi jumătate au cumpărat o casă veche şi şi-au întemeiat gospodărie în toată regula. Au cultivat legume, zarzavaturi şi şi-au pus conserve pentru iarnă. Şi-au cumpărat o vacă ce le asigură copiilor laptele cel de toate zilele. Cu nişte panouri solare care produc energie, becurile luminează serile lungi, de iarnă. Şi mai e ceva: tot cu energie de la mama natură funcţionează şi calculatorul, pe care, e drept, îl folosesc foarte puţin, deoarece consumă mult curent. Dacă vă spun că în locul acesta îngropat în uitare, ascuns de dealuri şi păduri există Internet m-aţi crede? Ştiu că nu, dar există. Stephan e un tip plin de ingeniozitate: şi-a făcut un sistem prin care şi-a introdus apa în casă, în curte are o cadă sub care face un foc cu lemne şi încălzeşte apa. Totul de la natură, după cum ne spune râzând, într-o engleză impecabilă. Povestea mutării lor aici e, pe cât de ciudată, pe atât de simplă: au fost în mai multe locuri din România şi le-a plăcut foarte mult. Iniţial, au dorit să-şi cumpere o casă în Apuseni, dar până să se hotărască, a cumpărat-o altcineva. Apoi, întâmplarea i-a purtat prin aceste locuri care i-au vrăjit şi i-au făcut să se decidă: se fac locuitori ai "Alghilor". Amândoi spun că au fost zile când erau hotărâţi să plece de aici, pentru că, oricât ar fi de frumoasă, viaţa în pustietatea asta e grea. Dar gândul le-a fost pus pe goană de fiecare dată, de bucuria zilei următoare. Îşi cresc copiii frumos, într-o armonie deplină cu natura. Băieţelul de opt luni, Iacob, zâmbeşte mereu prietenos, de parcă ar vrea să adune pe chipu-i drăgălaş toată veselia care-ar putea lumina o lume moho­râtă. Nouă, celor dependenţi de maşină, maşină de spălat, Internet, televizor ni se pare ciudat ca cineva să trăiască departe de toate aceste "dro­guri". Şi, pe deasupra, să se mai şi declare fericit. Recu­nosc, şi mie mi s-a părut - la început - ciudată renunţarea la lumea plină de forfotă, dar, apoi, am încercat să înţeleg această ciudăţenie. A mea sau a lor, Dumnezeu ştie. Chiar dacă locuieşte în Albi, Stephan e cunoscut şi în Slimnic. Vestea că un neamţ s-a mutat în satul părăsit s-a răspândit cu viteza vântului ce bate înfricoşător în serile de iarnă. Ca să se înţeleagă cu cei din Slimnic, neamţul de Albi poartă cu el un dicţionar german-român. De vorbit, nu vorbeşte prea mult româ­neşte, de înţeles, înţelege destul de bine graiul nostru. Dar, se descurcă. Ajutaţi şi de germana şi engleza pe care o vorbesc, amândoi, foarte bine. Ne povestesc cum i-au surprins pe cei din târg când şi-au cumpărat vaca: "Ne-a spus vânzătorul că vaca dă zece litri de lapte pe zi şi i-am spus că e prea mult, că nu avem ce face cu atâta. Am cumpărat una care dă patru litri, dar şi aşa e mult. Nu vrem să facem risipă", ne explică în engleză Stephan. Neamţul e un vecin cumsecade şi de ajutor. O spune Saia, căruia îi pare rău că nu prea au cum să stea la taclale mai mult, să mai omoare plictiseala. Ei sunt singurii locuitori stabili din Albi. Cei patru nemţi şi românul Saia. Procentual, nemţii reprezintă 80 la sută din populaţia satului.

"Mariuse, tu nu înţelegi că eu acolo, în Italia, seară de seară, înainte s-adorm, mă gândesc la Albi!"

 Ne luăm rămas bun de la Stephan şi ai lui şi ne pregătim de o nouă încercare cu micuţul Suzuki. Va fi mai greu: s-a încălzit şi pământul s-a înmuiat şi mai rău. Marius, în al cărui talent şoferesc ne-am pus toată nădejdea, nu vrea să plece până ce Saia nu-i "zice" o doină cu saxofonul: "Saia, nu mă mişc de'ci, până nu zici o doină!". Începe negocierea. Degeaba. Pe Marius nu-i chip să-l amâni, aşa că Saia dispare în casă, de unde revine cu saxofonul. Îl ţine ca pe un copil, ca pe ceva nepreţuit. Începe să cânte o doină care umple tot locul ăsta mut şi surd, o doină ca o jale ce iese din pământurile astea cu poveşti fascinante, sugrumate de mâna nemiloasă a industrializării, a modernizării. Ne luăm "La revedere!" şi de la Saia, cu promisiunea că vom reveni la primăvară, când vulcanul verde al naturii va erupe, împrăştiind peste locul acesta o frumuseţe dumnezeiască. Drumul de întoarcere e şi mai greu. Scăpăm de vreo cinci ori de răsturnat, trecem de câteva ori printre copacii apropiaţi (minunându-ne că suntem întregi), ne împotmolim, dar până la urmă ajungem cu bine. Să trăieşti Marius, să fii sănătos, am mai scăpat o dată! Dar ce rost are să ne mai gândim la toate pericolele, la toate peripeţiile drumului de întoarcere? Mai bine rămâ­nem în minte cu imaginea domestică a sălbăticiei de la Albi, cu povestea fascinantă a satului de demult şi cu vorbele pe care Cornel, fratele lui Saia, i le spusese lui Marius la plecare: "Mariuse, tu nu înţelegi că eu, acolo, în Italia, seară de seară, înainte  s-adorm, mă gândesc la Albi!".