Mi-e greu să-mi imaginez ghiolbani străbătând drumul până la ăl mai fain muzeu în aer liber din Europa ca să mi ţi-l ia la cotonogit. De ce atâta zdroabă dacă poţi rupe nestingherit arbori sau bănci de prin parcurile din oraş? Oraş în care potera locală doarme cu atâta pricepere de ar merita s-o vedem degrabă detaşată la Românii au Talent.  
Ei bine, unora nu li s-a părut deloc greu. Nici să-şi imagineze, nici să pună în practică apucăturile care le ţin loc de gânduri. De data asta unor tembeli li s-a căşunat pe băncuţele de la micul debarcader din Muzeul Satului. Şi rupte nu-s de ieri, de azi. Prima oară când le-am găsit cotonogite era în miez de septembrie, la scurt timp după ASTRA Rock, eveniment despre care am auzit doar gingăşii, majoritatea apretate, nicidecum karatisme de ocazie. Unde mai pui că evenimentul a fost unul cultural, deci cum să bănui pe careva de vreo implicare? 
A urmat alt eveniment muzical, tot cultural, tot cu rocăraşi, unde protagoniştii şi-au dat întâlnire ca să ciupe mordenţi şi apogiaturi, nicidecum să ia la scatoalce nevinovăţia decorului care împodobeşte ăl mai mândru loc din tot Sibiul. Cum să-ţi dea prin cap că nişte participanţi la un act cultural se pot urca cu umblătoarele pe bănci, doar ca să sară pe ele până le fac bucăţi? 
Trist e că, de la momentul când băncile au pierdut lupta cu neaoşii vizitatori, nimeni n-a catadicsit să le oblojească aşteptarea. Zac aşa, abandonate de aproape două luni sub ochii şi electronici, şi nepăsători ai camerelor de luat vederi care împânzesc zona. Zonă în care se pipă în draci, mai ales de când afişele cu fumatul interzis au început s-o cam ia la sănătoasa. 
Tocmai am bifat a treia vizită în muzeu, iar lupta de la debarcader pare că abia s-a încheiat. Aproape că încă poţi auzi pârâitul bătrânelor oase de lemn. 
Să mai aştept oare ziua în care cei de la muzeu vor anunţa că autorii au fost nu doar identificaţi, ci obligaţi să achite amenzile? Sau să aştept ziua în care despre descreieraţii cu pricina s-aud că şi-au şi achitat amenzile? Şi că au interzis în muzeu definitiv? Sau măcar până în ziua când zona debarcaderului va căpăta un chip primenit aşa cum merită? N-ar fi, oare, un exemplu sugestiv şi pentru alţi tembeli şi tembelismele lor?