Clujean „prin naștere”, brașovean „prin copilărie și tinerețe” și sibian „prin familie și carieră”, DECEBAL N. TODĂRIȚĂ (20 decembrie 1977) este licențiat în jurnalism-comunicare și istoric, absolvind două programe de masterat în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, în Jurnalism și Relații Publica, respectiv Elite Politice Românești. Este comunicator („purtător de cuvânt”) al Spitalului Județean din Sibiu.

Autorul – pe care încă nu-l cunoaștem – ne trimite volumul de poeme MULTIVERS (Eikon, 2022, 112 p.), având un „Cuvânt înainte” semnat de criticul Ovidiu Ivancu, care observă că „Multiversurile sunt versiuni ale aceluiași eu, multiplicate și trecute printr-un filtru; filtrul prezentului.” Sunt, desigur, multe subiecte de reflecție în această carte, unele dezvoltând teme, motive, idei, trăiri, complexe din primul volum, „Vise presate” (Eikon, 2016), la care același critic semna o postfață, prefața aparținându-i universitarului Lucian Grozea.

„Multiversul – aflăm dintr-o notă a autorului de pe coperta a IV-a – este, în definiție, o mulțime ipotetică de universuri”, cuprinzând „tot ceea ce există sau poate exista”: „La fel este și poezia. Tot ceea ce există, la un moment dat, în mintea și sufletul poetului, este relevat publicului.”  Precum la Nichita, ambiguitatea (și nu „antonimia”) Iubită-Poezie este o reușită în poezia dlui Decebal Todăriță, precum vedem din textul Poezia mea, femeie, cu sugestia întregului demers relevatoriu, al „oglindirii”, transfigurării poetice: „Pe cuvintele din mine/ s-a imprimat ideea de tine,/ dar nu pot să te scriu/ nici în măsuri/ și nici în rime./ Pentru că visurile mele/ sunt nenumărate, iar temerile și speranțele mele/ creează antonimii/ fără un sfârșit armonic./ uneori iconic./ alteori demonic,/ exact ca tine.// Și atunci te scriu/ în versuri albe,/ cu cerneală neagră/ care curge/ din nopțile mele./ de solitudine./ Pe tine, poezia mea./ Femeie.”

Temele „multiversurilor” dlui Decebal N. Todăriță punctează o paletă întreagă de teme, motive, laitmotive, imagini și metafore simbolice, toate trimițând la registrul sufletesc în varii acolade reflexive, de la microcosmos la infinit. Iată, bunăoară, poemul Infinitul/ L'infini, în variantă română-franceză, construit pe ideea că acesta „este un sentiment/ ascuns în suflet”, raportabil la bucuria imensă dar și la tristețe/ melancolie „sau poate ambele,/ ca un cântec de vioară – cuvinte/ care se întâlnesc pe corzi/ și care se reîntregesc în ochii închiși/ într-un vis, la fel de infinit.” Sau, altfel spus, îmbinând teoreticul/ conceptualul cu asumarea ființială, a înscrierii pe această coordonată onto-existențială: „L'infini est un moulin d'imagination/ où tout est possible/ et le temps/ se posant/ comme un avant-coureur étrange/ mais enrobé d'espérance// L'infini est ici./ En nous.” (L'infini) E timpul să remarcăm anumite trimiteri la cultura franceză, bunăoară la fascinantele tablouri ale lui René Magritte (Compoziția absenței) sau la poezia „vocilor profunde” a lui Paul Eluard: „Îl citeam pe Paul Eluard/ și am aflat că, exact ca el./ „aud vocea ta în toate zgomotele lumii”;/ avea dreptate./ Doar că tu ai ales tăcerea./ Tăcerea grăitoare,/ care, uneori, spune mai multe/ și seamănă al dracului de mult/ cu tăcerea lui Dumnezeu.” (Tăcerea).

Tot de spiritul francofon amintesc și anumite desene, îndeosebi cel de la pagina 18 (să-i zicem „Bufnița”), creat perfect în spiritul caligramelor avangardistului poet de la începutul secolului trecut, Guillaume Apollinaire (ilustrațiile volumului, 13 la număr, aparțin Iuliei Cruceru, iar designul copertei lui Darius Drăgoi).

„Cheia de boltă a ființei mele”, spune poetul în Metamorfoză, sunt cuvintele, pe care le transformă în „iluzii”, dar, dincolo de cuvintele-asteroizi, tot mai apropiate îi sunt „tăcerile”, precum spune în frumosul poem Astronomia tăcerii: „Dar dacă ar fi să tăcem totuși,/ atunci/ mai bine îmbrățișează-mă/ o singură dată,/ casă te am/ pentru totdeauna/ în zona de impact/ a inimii mele,/ ca un pulsar/ într-un sistem binar/ unde au colapsat/ singurătățile și luminile noastre.”

Căci ce altceva pot fi poeții decât „niște legionari/ născuți din memoria timpului,/ care rescriu mereu/ legile sufletului…” (Poeții). Poetul nostru însuși se declară undeva „păpușar” de cuvinte, convins că merită „să dai câteva visuri/ pe un cer de cuvinte./ Mai ales dacă-l primești rest/ chiar pe Dumnezeu.” Situarea dintru început a acestei poezii reflexive într-o deplină apropiere a sinelui dă seama despre felul tumultuos de „a vedea” în „arhitectura” ființei. Este vorba, desigur, de anumite „mesaje” urgente, marinărești, pe care poetul le trimite, de pe „malul stâncos al ființei” : „Stau cu mine pe malul erodat/ al ființei…/ arunc sticle oarbe/ în mări de marmură;/ cât de bine se sparg în valurile tăiate/ în trei dimensiuni/ de dalta scurtă/ a realității noastre.” (Arhitectura cuvintelor).

Sondându-și propriul suflet, poetul transcrie în regimul unei gravități reflexive momente, trăiri, viziuni fantasmatice. În general, luăm act de o „căutare de sine” a unui insomniac fervent și nu abulic, devotat „călimării”: „Pe birou stă, de câțiva ani,/ ca un apostol al veșniciei,/ o călimară/ cu urme de cerneală neagră pe pereți/ (…)/ Pe birou, sunt eu,/ Eu, cel de ieri/ Eu, cel de azi/ în rotiri binare/ către prezență și absență.” (Căutarea de sine).

Prea concentrată această poezie pe obsesia lăuntricității eului, forțând limitele exprimabilului congruent cu filosofia tăcerii, ca și când poetul, aflat abia la al doilea său volum, ar trăi un mit al lucidității extreme, dorind să spună totul: „Căci clipa mea și veșnicia ta/ sunt/ oglindirea aceleiași trăiri.// Aici și acum.” (Scrisoare către Absolut).

A se observa că noțiunea de „suflet” implică, psihologicește, ideea de „nucleu al personalității”, fiind o instanță conșțientă a psihicului cu rol determinant în echilibrarea forțelor/ impulsiunilor intrinseci (ca la Freud), dar tot atât de adevărat e că, în înțelegerea filosofică a noțiunii, „sufletul” (ca laitmotiv al acestei lirici) exprimă personalitatea creatoare lăuntrică, această individualitate rotunjită de conștiința reflectării existențiale. Pe scurt zis, Sinea poetului îi exprimă propria conștiință, eul propriu în raportarea cu trăirea, existențialitatea…

*

A doua parte a volumului, intitulată „reVOLTe” conține doar șapte texte („poeme tensionate la capete”), constituind o schimbare de registru. Poemele divulgă spiritul ironic și parodic al jurnalistului, vizând atâtea aspecte din globalizata noastră societate de azi. Așadar, locul reflecției onto-existențiale, din psihologia creației, îl ia socialul, care și acesta este supus unei priviri critice, în numele unei etici a bunului simț și echilibru „între antiteze”: „Dar tâmplele îmi pulsează reVOLTe/ ideile refulate se zbat între fire:/ e tensiune la capetele mele de gând./ Le izolez și cer: selecție și reflecție/ sau măcar un pic de percepție/ (…)/ Ecranul mă interoghează:/ Sunteți sigur că vreți să apăsați „EXI(s)T?”// Apăs dezinVOLT/ enter ca să pot da exist/ într-un paradox suprem/ al nevoii de individualizare./ SUNT SIGUR CĂ VREAU SĂ EXIST/ și mizez tot ce simt/ pe un zâmbet din afara sistemului.” (reVOLTe).  

Parodic fantezistă este poema intitulată „Imn în cheie ironică (pentru România)”, cerând „să scuipăm cu nădejde în sân” și să „zâmbim fatalist”, așteptând „ca totul/ să se rezolve de la sine”. Ironie a inacțiunii românești, a „mămăligii” care întârzie să… explodeze, în vremea exasperărilor de tot felul, a politicianismului globalist și trădător. La ce folos „câinele de pază al democrației”…

Imaginea unei Țări în care totul este distrus și se poate stinge lumina smulge poetului versuri de aprigă revoltă: „Bună seara!/ Petrecem la priveghiul României./ În stânga mea, un om (?) de dreapta,/ În dreapta mea, un om (?) de stânga…/ (…)/ Zâmbesc/ jumătate în stânga/ jumătate în dreapta/ de fapt, e un rictus/ simbol al unui „consens”./ Oare nimeni nu aude/ cât e de dizarmonic/ zâmbetul/ acordat pe înșelăciuni./ Trag un fum/ și-mi amintesc/ de studenție/ când un prieten poet/ îmi spunea/ ceva asemănător despre/ viitorul glorios al României./ care zace/ pe fundul unui bazin colector de dejecții.” (Consens).

Adusă la zi, lirica vitriolantă a dlui Decebal N. Todăriță vorbește și „Despre izolare și măști în vreme de pandemie”, ani de groază și manipulare care au exasperat Omenirea, iar în textul „Un fel de pamflet poetul ia în derâdere vizita Ministrului Sănătății la Sibiu, „într-un burg transilvan/ cu iz de ev mediu”, în care liderul sistemului are comportament de Julius Caesar „cu al său: veni, vidi, vici…” („Ca o adăugire personală: bifat, plecat/ totul e rezolvat…”). Iată caragialiana luare în răspăr a vizitei înaltului demnitar „alb”: „Un traseu cu jaloane/ sau jaloane pe traeu./ Numărăm ca Ghiță Pristanda/ și ne bucurăm că presa e liberă/ exact ca în Răcnetul Carpaților./ Ce călătorie inițiatică,/ pe plai mioritic,/ de la Caesar la Caragiale,/ (aș merge scris și de la Julius la Nelu)/ Via Timpuri Noi/ În devenirea noastră/ de animale (turme) politice./ Alea iacta est!”

Desigur, când ironia parodică cuprinde scena, liricul se retrage sfios în spatele scenei, luând parte la sufletul indignat, deziluzionat al poetului.

Deși puține, textele din această Addenda reușesc a ne plasa în imediata realitate socială, a zilelor noastre, constituind un grupaj de poezie socială de atitudine, cu verb mușcător și caustică ironie, care ar merita spațiul unui volum pentru o imagine mai complexă a tipurilor ce le trăim.

În totul, Multivers este cartea unui poet format, fixat pe reflecția de profunzime, atingând nu de puține ori tărâmurile inexprimabilului, ale abisalului, ale sufletului creator față în față cu un existențialism dezavuat, dar căruia îi face față con brio.

Învățând multe din tainele Poeziei, Decebal N. Todăriță scrie o poezie suplă, coagulând în teme și idei exprimate cât mai original, autentic, până într-atât de personal încât textele d-sale capătă marca specificității și diferențierii. Sunt sigur că poetul va deveni, într-un timp nu prea îndepărtat, confratele nostru de breaslă.

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu