Mult prea de multă vreme am rămas orfani de „bădiţa” Mihai. Un întemeiat motiv pentru ca atunci când ne vor ieşi în cale cărările bătătorite de paşii săi, adânciţi în istoria şi în destinul acestui mult încercat neam românesc, să ne reculegem peste tot în „Ţara mea de glorii, Ţara mea de dor” şi să-i clădim la „Trecutu-i mare, mare viitor!”. Iar când l-am comemorat în data de 15 iunie ne-am adus aminte ca în Cimitirul ”Bellu” din București să presărăm pe al său mormânt înmiresmatele flori ale Teiului Sfânt. Și să facem acelaș gest și atunci când ne ies în cale statuile şi busturile sale. Să ne aducem aminte atât de el cât şi de vrednicii cronicari ai vechilor hrisoave din care poetul a desprins tristul înţeles că „De la Nistru pân’la Tisa/Tot românul plânsu-mi-s-a,/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate…”. Numai că, între timp, autorul acestor firave rânduri, mereu îmbătrânind, a prins a mai avea doar un singur dor, adresat cititorilor săi: acela de-al iubi, înţelege şi nu uita pe Eminescu! Iar de nu veţi putea dovedi aceste îndreptăţite sentimente patriotice, lăsaţi-l măcar să aibă somnul lin! Nădăjduind, însă, că veți avea măcar atâta răbdare să deslușiți înțelesurile unei posibile vechi întâmplări, petrecută în ținuturile Moldovei de Sus. Acolo unde Dumnezeu şi Sfântul Petre, într-una dintre nopţile friguroase de toamnă târzie, a anului 1848, obosiţi precum erau de atâta drum lung şi anevoios, s-au oprit în pragul unei case care părea a fi a unor oameni vrednici şi cumsecade. Şi cum frigul le pătrunsese de-a binelea în oase, bat domol cu toiagul în poartă, stârnind lătratul arţăgos al câinilor de veghe, peste care, curând, se suprapune întrebarea stăpânului acelei case: „Cine-i, acolooo”!. „Oameni buniii”!, răspund drumeţii. „De-i aşa, precum ziceţi, atunci intraţi. Câinii nu vă vor face nici un rău”. După ce gazdele îşi culcară frumoasele lor trei fetiţe, se aşternură, împreună și în tihnă, la vorbă. Când despre una, când despre alta, după care îi pofteşte la cină, în rostirea „Tatăl Nostrului”. Apoi, le primenesc aşternutul paturilor unei bine-meritate odihne, urându-le noapte bună. În dimineaţa zilei următoare prânzesc cu stăpânii casei şi cu fetiţele lor, iar la plecare cei doi soţi le rânduiesc într-o păstură a trăistuţei moldovenești câteva merinde pentru drum, dorindu-le ca Bunul Dumnezeu să-i aibă în buna lui pază ocrotitoare. Pe drum, după o vreme, Sfântul Petre prinde a grăi: „Rogu-Te pe Tine Doamne, vredniceşte-le pe bunele noastre gazde cu ceva tare plăcut”!. „Dar ce să le dăruiesc? Nu văzuta-i tu, Petre, că aveau de toate cele de trebuinţă”, zice Dumnezeu.  „Dă-le Doamne ceva de Suflet. Ceva de care toată viața lor să se bucure. Un băieţel, pe lângă cele trei fetiţe ale lor, frumoase şi cuminţi”, spuse Petre…Peste nici doi ani, 
într-un 15 ianuarie al anului 1850, în acea casă avea să se nască un bărbătuș tare chipeş la chip. Cei ai casei Eminovicilor alegându-i un frumos şi melodios nume de sfânt botez, asemeni unui viitor izbutit vers: Mihail. Transformat, între timp, într-un melodios și ritmat Mihai Eminescu.
                                                                                         Nelu Vulcan-Agnițeanul
                                                                                          Duminică, 18 iunie 2023

                                        In memoriam, filozoful Emil Cioran
                       (n. Răşinari,Sibiu,8 aprilie 1911-m. Paris,Franţa, 20 iunie 1995)
   Curând după ce poetul Octavian Goga împlinea vârsta de 30 ani, în aceeaşi aşezare mărgineană și sibiană vedea lumina zilei Emil Cioran. Un băieţel ale cărui fapte aveau să facă o bine-meritată cinste atât numelui său de ardelean, cât șl  întregului neam românesc din care îşi trăgea seva creatoare a gândirii sale profunde şi originale. O vor dovedi numeroasele cărţi şi studii care-i poartă semnătura, cele mai reprezentative dintre ele fiind traduse şi tipărite în  principale limbi ale pământului, opere considerate drept scrieri de referinţă în filozofia universală. Sunt acele creaţii „iscodite” şi gândite în amalgamul dintre cel puţin trei culturi şi tot atâtea limbi diferite, stăpânite de mintea lui: cea română, maternă și paternă; cea franceză (cu toate subtilităţile ei) şi cea germană ocazională. Limbi învățate de el atât în anii petrecuţi la viitorul liceu sibian Gheorghe Lazăr cât și începând cu anul 1928, ca student al Facultăţii de Litere şi Filozofie a Univrsității din București. Ca urmare, din acea generaţie a sa de excepţie aveau să  apară în ştiinţa şi cultura românească câţiva dintre prietenii lui cei mai inteligenți și apropiaţi: Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu.  Din nou mi-am adus aminte de surprinzătorul filosof. Cel căruia destinul avea să-i rezeve loc străin și îndepărtat de odihnă veşnică: pământul Cimitirului Montparnasse din Paris. Așadar, peste numai câteva zile (marți, 20 iunie 2023) se vor împlini 28 de ani de la plecarea lui definitivă din această strâmbă lume. Cea care se dovedise a fi și pentru el tot mai contestată şi nesigură cu viitorul ei. Şi totuşi, cu tot pesimismul său proverbial, dus „pe culmile disperării”, Cioran nutrea speranţa într-o lume mai bună şi cât mai adevărată cu putinţă.                                 
                                                                                                    Nelu Vulcan-Agnițeanul
                                                                                                     Duminică, 18 iunie 2023

                                                                 
                A năvălit peste noi încă o vară nu numai tare capricioasă…, 
dar și teribil de războinică. Anotimp în care îmi readuc aminte de versurile poemului ”Ruga pentru părinți”. Cele ale regretatului Adrian Păunescu (1943-2010). Poetul care nu uita să ne avertizeze nu numai că ai noștri părinți sunt tot mai enigmatici și cuminți, dar și că lângă noi se sting şi mor. Ca urmare, la vârsta mea de acum, trecută bine de 88 de ani, îndrăznesc să-i dau un sfat părintesc şi creştinesc cititorului de ziar, prin a-i sugera să încerce a-i privi cu atenţie pe bătrânii ţărani ai satelor. Nu numai la neputința lor de a lucra pământul, ci și cum stau, singuri singurei, aduşi de spate, în stranele bătrânelor biserici la sfintele slujbe dumincale şi din restul sărbătorilor creştine, precum cele de mai zilelele trecute: Pogorârea Sfântului Duh (Rusalile) și cea a Sfintei Treimi, urmate de Nașterea Sf.Proroc Ioan Botezătorul (Sânzienile sau Drăgaica) și de Sf. Ap.Petru și Pavel.
                                                                                                 Nelu Vulcan-Agnițeanul
                                                                                                  Duminică, 18 iunie 2023

                                                                 
               Sebeşul de Jos este un sătuc sibian tare mândru și liniștit 
al vestiților boștinari. Acei oameni din vechime și mai puțin înstăriți, ai satelor de munte. Cei care erau un fel de cumpărători nomazi și prelucrători stabili ai cearei fagurilor stupilor de albine. Este, însă, și acea așezare care își are casele şi gospodăriile răsfirate cum nu se poate mai frumos între cotloanele malului stâng al Oltului şi pridvorului împădurit al versantului nordic al Munţilor Făgăraş. Și mai este și unica aşezare transilvană în care fiecare casă bătrână are zidită și pictată, pe faţada ei, măcar o nișă cu un mic și colorat simbol creştinesc. Reproducând în miniatură, fie o Cruce sau o Troiță, fie un chip blajin de Sfânt sau de Înger protector. Așa se face că zeci de astfel de icoane stradale compun şi recompun un imens și Sfânt Iconostas Bisericesc. Creațiile aparținând unor pictori-ţărani localnici, rămaşi anonimi. Cu o singură exccepţie: cea a iconarului şi sculptorului-miniaturist Gheorghe Cercel, trăitor între anii 1912-1989. El  fiind unul dintre îndrăgiții și regretații mei priteni, cunoscuți și mereu căutați în satele pur românești. Inclusiv în cel care poartă numele Trecătorii alpine Turnu Roșu. Loc unicat în diversitatea geologică și hidrologică a reliefului Carpaților Românești. Acolo unde succesiunea repetatelor vaduri strâmte și întortocheate pun în calea apelor repezi și reci ca gheața mari bolovani de râu și lespezi desprinși din fale de stânci. Peste care, în copilăria mea, cu greu trecea la pășunat, adăpat și scăldat numeroasa ciurdă a vacilor și bivolițelor acestui mândru sat de munte. Domnit și el, asemeni vecinilor săi: Sebeșul de Sus, Racovița, Bradu, Sărata, Mârșa și Avrigul.

                                                                                           Nelu Vulcan-Agnițeanul
                                                                                            Duminică,18 iunie 2023