A revenit cumva în actualitate locul acela pe vremuri simpatic, romantic şi plin de istorie, probabil unul dintre cele mai ascunse publicului şi turiştilor: porţiunea dintre strada Manejului şi Funarilor, cunoscută şi ca zona Turnului Bărbierilor (deşi acel turn era în exteriorul zidului, unde acum este terenul de sport – abandonat – al fostului liceu pedagogic.
Că cică e un loc periculos. Că din cauză că nu s-au restaurat zidurile, ele au crăpat, au căzut şi chiar şi acum mai cad bucăţi-bucăţi din ele. Iar asta din cauză că atunci la 2018 a fost oprită restaurarea zidului de către o direcţie de cultură care nu a înţeles că ce fain se lucra acolo cu picamerul prin zidul vechi, pentru ca să îi bage cărămizi noi, din alea faine, cum e la orice vilă de om care s-a descurcat în viaţă. Cel puţin aşa am înţeles citind ce mai scrie prin presa locală.
Tot de acolo am înţeles că, dacă vrei să scapi cu viaţă (până mâine dimineaţă?), adică să nu-ţi rupă capul vreo bucată de zid zwinger centura a III-a de fortificaţii de cum vrei să o iei pe sub “tunelul” acela, mai bine ocoleşti locul. Poţi ajunge de pe Manejului pe Funarilor şi luând-o pe Şelarilor, Filarmonicii, Magheru, Constituţiei. Este ceea ce NU am făcut. Am intrat direct în subiect, “on my own risk” şi asumându-mi întreaga răspundere, la fel cum fac cele câteva sute (cred) de persoane care trec zilnic pe aici..
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Un loc care iniţial era frumos. Apoi s-a stricat
Chiar dacă acum arată în asemenea hal încât “vai de steaua lui” este un compliment, problema cu zidul de pe Manejului-Funarilor este că înainte arăta normal. Adică era un colţ frumos al Sibiului vechi. Seara era chiar romantic, cu acel contrast lumină-întuneric, bolţi-umbre, ziduri vechi şi loc strâmt, demn de filmat scene de filme istorice.
Da, aveam şi ceva dintr-un WC public acolo, românul socotind orice loc retras ideal pentru a-şi face treburile mici şi mari. Dar numai atât. Zidurile erau la locul lor şi, oricum ai fi întors-o, locul era de fapt foarte viu. Deasupra “Tunelului” era pasajul de trecere din Liceul pedagogic şi şcoala nr. 1 spre terenul de sport din afara zidului cetăţii. Iar ambele instituţii de învăţământ erau funcţionale, nu doar o clădire folosită parţial ca spaţiu expoziţional dar cu viaţă zero. Dincolo era terenul de sport la fel de funcţional, care avea o intrare “secretă” dinspre Grădina de Vară.
De prin 2007 încoace s-a dat startul unei vandalizări sistematice şi tolerate de către autorităţi. Abandonarea prin retrocedare a Pedagogicului a ajutat şi ea, că, ştie oricine, un loc pustiit se ruinează mai rapid decât unul locuit. Tinerii sibieni au devenit şi ei “europeni”, prinzând ideea că poţi mâzgăli orice cu spray-ul, pentru că graffiti e o artă, chiar dacă în majoritatea copleşitoare a cazurilor se ambiţionează să rămână o mâzgăleală patetică. Focul fiind retras, aici, nu a mai fost doar WC public, ci şi loc de întâlnire pentru fumat şi uneori drogangeală. Locul s-a stricat.
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Nu ar fi fost stricat dacă nu ar fi fost ajutat
Toate aceste elemente au ajutat la transformarea unui loc superb cu care Sibiul se putea mândri dacă cineva avea suficientă inspiraţie şi creier ca să-l promoveze, într-o pacoste urbanistică.
Scriam prin 2007 că locul e “un loc frumos, dacă am face abstracţie de gunoaiele aruncate la tot pasul şi de aparenţa de wc public ce ţi-o sugerează mirosurile şi nu numai”. Şi mai scriam şi aşa a rămas până în ziua de azi, că deşi aici e tot centrul istoric, “deşi “nu vei vedea veac aici delegaţii oficiale plimbându-se la pas ori turişti cu aparate foto de gât care ascultă explicaţiile ghidului”. Şi încă era bine.
Lipsa de supraveghere a zonei şi o superbă nepăsare (în ciuda multiplelor avertismente apărute în presă) a autorităţilor, au transformat locul într-un loc de întâlnire a unei faune care a avut un singur avantaj: era majoritar minoră, deci era dificil să dea socoteală pentru faptele sale. În plus, devenise, partea mai adăpostită de ploaie un superb dormitor pentru homeleşi. Cu trecerea timpului, treaba evolua înspre mai rău, deşi apăruseră un volum întreg (la care am contribuit şi eu) de articole-avertisment pe acest subiect în presă. Grafittiurile creşteau şi se întindeau, de la chestii în engleză la “aici m-am pi…eu”). În plus, locul a devenit o pubelă de gunoi pentru locuitorii din zonă, unde găseai de la ambalaje de bere la măşti pentru chiuvetă.
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Dar nu a fost destul. În ultima vreme, puberii care bântuie prin zonă au început să se caţăre pe ziduri, ca să poată mâzgăli cu sprayul în locuri dificile (o chestie de crescut reputaţia probabil), iar porţiuni de zidărie au cedat. Noroc că au cedat singure, fără victime, că iar aflam că cine ştie ce copilaş de gimnaziu a ajuns la UPU că a căzut o parte de zidărie cu el cu tot ori zidăria a căzut pe el.
Acum apar şi primele măsuri oficiale. Nişte panouri metalice care teoretic limitează accesul pe ziduri iar practic nu fac nimic. Iar la cum sunt acum, nici nu mai folosesc la nimic.
Cum arată acum? Exact cum vedeţi. Cine a luat vreo măsură de protejare a locului? Nimeni, exceptând panourile acelea inutile.
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Care restaurare?
La fel, se mai sugerează prin presă că zidul de acolo a crăpat pentru că nu a fost restaurat, iar fisurile (de fapt una şi bună) ar fi de dată recentă (tot de când nu s-a mai restaurat). Nu mai e loc de repetat pe aici, “restaurarea” zidului şi a zonei a fost oprită pentru a preveni un dezastru, la modul la care se lucra acolo. Deci nu a existat o “restaurare”, doar o tentativă de construire, de zidire, de construit un gard mai mare. Nu restaurare. De era restaurare ca la carte, era totul gata încă de dinainte de summitul din 2019.
Iar fisura din “pasajul” de trecere este aşa de nouă, că o am într-o poză din 2008. Deci nu, nu aia e cauza. Altceva nu mai adaug, decât că puteţi trece pe acolo, luându-vă toate măsurile de precauţie de genul ochii cât sarmaua, urechile cât pâlnia) cum ne spunea maiorul Păpurică atunci când intram în gardă), nu de alta, dar până încă mai arată aşa.
Şi aşa am mai bifat un material din seria “Manejului-Bărbierilor”. Nu că s-ar rezolva ceva dar măcar rămâne scris.
Acelaşi loc, în 2008:
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
foto: Dumitru CHISELIŢĂ
A fost odată ca niciodată, pe vremea când nu exista atâta paranoia cu privire la ce face copilul tău atunci când se distrează pe unde se mai distrează el singur sau însoţit, un loc mult mai popular decât ar fi acum un loc de joacă privat. Era pe actualul Bd. Coposu, pe atunci numit, propagandistic, “23 August”. Era faimosul tobogan, cel mai mare din Sibiu, la care veneau copii din toate punctele cardinale şi cartierele oraşului. Timp de aproape 20 de ani, generaţii de copii şi-au încercat curajul la acest “utilaj de joacă” din parcul aflat pe valul de pământ al fostei cetăţi şi fost loc de plimbare pentru sibienii care la începutul secolului al XIX-lea descopereau că e bine şi să te relaxezi. Pentru că aici era faimoasa “Promenadă de sus”/”Obere Promenade”: o alee lată, mărginită de un zid de copaci, care ducea până lângă actuala stradă Independenţei.
Mi-am amintit deseori de el, până l-am regăsit într-o imagine dintr-un ziar vechi, cumva înaintaş al Tribunei, săptămânalul raional “Flacăra Sibiului”.
Cum era toboganul din parcul numit de copiii vremii “La leagăne”? Era foarte înalt. Avea cam 2 metri spre 3. E mult? Nu. Nu, dacă nu eşti un copil cu o înălţime de un metru. Dacă eşti, ţi se părea chiar foarte sus. Să urci pe scara aceea metalică până sus era o dovadă de vitejie, de încredere în sine, de imaginea ta în ochii celorlalţi copii. Dacă reuşeai asta, ajungeai în “foişorul toboganului”, împrejmuit de un parapet din metal şi plasă de sârmă. Dacă reuşeai şi să “te dai” pe una din “pantele” lui, de regulă cea spre bulevard (era una şi spre str. Gimnasticii, mai puţin folosită), era ca şi când ai fi trecut un examen. Deci urcai, singur sau ajutat de ceilalţi copii. Acolo sus, te decideai să cobori, deşi era cam dificil, pentru că înălţimea aceea era cam zăpăcitoare şi te simţeai ca un paraşutist în faţa primului salt. Apoi te puneai în poziţia “şezând” şi îţi dădeai drumul la modul “asta e”. Viteza era mare, senzaţia era unică, iar când ajungeai jos, nu ştiu cum te făceai că erai aruncat fix în picioare. Se mai întâmplau deseori mici incidente: pantalonii, ciorapii sau alte componente vestimentare se mai agăţau de tabla uzată a “pantei” şi se rupeau, spre deliciul mamelor care aveau din nou obiecte ale muncii.
Toboganul de pe Bd. 23 august era unul care dădea dependenţă. Odată ce te-ai dat pe el, doreai să te dai din nou. Tu şi ceilalţi copii. Te dădeai chiar şi când era vreme mai rea, de făceau fundul (pantalonilor) plici în balta adunată în partea de jos a toboganului, plus că aterizai fi în noroi. Dar nu conta, ai fost şi tu să te dai pe tobogan.
Amintiri cu Toboganul
Chiar după atâtea decenii, oamenii maturi – foşti copii încă mai au amintiri cu acel “utilaj de joacă”:
“De pe toboganul ăla am căzut eu ca să-l salvez pe fratele să nu cadă pentru că eram mai mare și trebuia să am grijă de el” (C.C.); “Cred că era cel mai mare topogan din Sibiu. Și leagănul de 4 persoane. Ce frumos era parcul acela, păcat că nu mai este așa”. (A.V.); “Cel puţin o pereche de pantaloni i-am agăţat pe acel tobogan” (M.B.); “Aici mi-am agățat “ștrampelii” cei noi, albi, cei de la costumul de pionier: Şi ce supărare a fost… Şi câte lacrimi…” (B.C.); “Ai mei mă aşteptau acasă, iar eu apăream cam spre seară. În jocul nostru uitam de tot. Ore în şir mă dădeam în leagăne. Inclusiv în cel mare. Câte hăinuţe nu am rupt pe tobogan…. Apoi ajungeam acasă flămândă şi murdară, fără pulovăraş şi gentuţa de grădinită…” (A.S.); “Bineînțeles că îl țin minte. Am vrut să mă dau în picioare pe el, și am căzut în bot” (R.H.); Eu locuiam la Rășinari și când ne aduceau părinții la oraș, odată la săptămână, era sărbătoare mare că ajungeam în parc și automat la tobogan. (L.S.); “Îmi amintesc bine de el, locuiam pe Tipografilor, eram mereu la leagăne și pe tobogan!”. (N.C.); “Mi-am rupt şi eu o pereche de pantaloni pe toboganul ăla (G.M.); “Mă ducea mama. Nu era altul pe vremea aceea, după, au apărut “elefanţii” (F.V.); “Era un parc frumos. Aveam leagăne, tobogane, “rotative”. Era OK. Îl parcurgeam frecvent, locuind în zonă. (S.T.); “Câți nădragi a rupt toboganul ăsta…” (A.C.); “Eu mi-l amintesc foarte bine! Era un tobogan care strica pantaloni & ştrampeli”. (E.N.); “Era în partea dinspre teatru? Și era mult noroi când ploua? Atunci îmi amintesc”. (T.S.B.);
“Reabilitarea” bulevardului 23 august din 1986 (dacă nu mă înşel) şi trecerea lui de la două benzi pietruite la patru asfaltate a însemnat nu doar ruperea a jumătate din valul de pământ, şi implicit din parc, ci şi dispariţia celui mai mare tobogan din Sibiu. Char dacă nu mai aveam vârsta, un timp am sperat că îl vor monta la loc. Nu a fost aşa. Pentru cei deosebit de curioşi, acum, aproximativ în locul lui, e chestia aceea numită “skate-park”. Ce mai, am evoluat până dincolo…
Sursa foto: ziarul “Flacăra Sibiului”
Deci, acum 20 de ani pe vremea asta…
…Piața 1 Decembrie 1918 pe care toți o știm de “Piața Gării”, era circulabilă din punct de vedere auto și mult mai vie decât pustietatea aceea cu pavaj ce avem acum, care iarna emite frig iar vara căldură. Avea chiar și giratoriu cu restaurant (pe locul fostului wc public) Capela Crucii nu fusese reabilitată și încă avea pe o latură un întinzător de cabluri rămas din vremea tramvaiului care mergea spre Turnișor. Apropo, ce s-o fi ales de pietrele cubice din pavaj?
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…Piața Mare continua să rămână un șantier noroios a ceea ce va fi viitorul lighean din piatră cubică și captator de căldură pe vreme de caniculă și loc de stat în picioare la evenimente moca sau plătite. Clădirile încă mai aveau forma lor normală, având un aspect istoric original mai mare decât ce avem acum în același loc. Pe clădirea viitorului “Am Ring” încă trona “șevaletul” metalic al unei reclame interbelice plus cele patru lucarne care nu erau șase ferestre de mansardă. Tot aici încă poți recunoaște la stradă unde era magazinul de perdele “Bumbacul” și tutungeria. În plin șantier, în stânga, se poate vedea ce a rămas din soclul statuii Sf. Jan Nepomuk, pe care erau aruncați la mare aroganţă șantieristică, niște colaci de ce-o fi fost alea, cabluri sau tubulatură.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…Coadă de mașini în trafic vedeai mai rar. De exemplu aici, pe Rennes, Unicul motiv pentru care circuația era tulburată aici a fost nenea acela cu căruțul metalic care se ambiționa să meargă pe mijlocul drumului, în ciuda decorului ostil. De remarcat cine făcea legea pe șosele: Daciile, Matizurile și mai ales mașinile aduse “de dincolo”.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…Se țineau prezentări de modă la “Împăratul Romanilor”. Ce am căutat acolo nu mai știu și mi-e lene să caut.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…În Piața Mică, și ea aflată în plin șantier de schimbare a aspectului (am mai scris despre asta) încă se mai afla o bucată de corp de liluminat din vremea primei electrificări a Sibiului. Inscripția “R. Ph. / Waagner /Wien spune și cine este constructorul: Rudolf Philip Waagner, unul dintre pionierii construcțiilor metalice utilitare din Imperiul Austro-Ungar. În ceș mai pur stil sibian, bucata asta de istorie era să ajungă la gunoi dacă nu ar fi fost salvată de oameni cu o conștiință mai dezvoltată decât media pe oraș, adăpostindu-l în curtea Uzinei Electrice. Acum nu mai știu nimic de soarta lui, sper să fie bine.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…A fost una dintre puținele ieșiri publice ale presei locale. Pentru o cauză care nu depindea deloc de ea, dar ajuta la imaginea proprie și publică și dădea impresia de solidaritate colegială nationwide. Deci noi presa, nu știu la a cui idee (felicitări, ce să povestesc…), ne-am gândit că poate cei care (probabil) au răpit pe cei trei jurnaliști care atunci (probabil) erau în Irak sunt fierți să vadă ce mai e pe la Sibiu, așa că le-am transmis două mesaje, unul imperativ, altul patetic: “Eliberați jurnaliștii răpiți în Irak” și “Orice pentru viața lor!” Nu am avut nicio reacție a răpitorilor sau a răpiților (nici măcar un “mersi fain” pentru deranj). Eu eram ca de obicei, circumspect, spre revolta colegilor. Circumspectul care făcea poze. În una din poze, în spate, apare blocul “Prima Ardeleană” cu reclama veche “Economisiți la CEC”.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…Se lansa, la Sibiu, noul Opel “Tigra”, la Autohaus Huber.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…Încă mai exista Parcul Gării cel original, sau ce mai rămăsese din el, nu colțul acela mic de stradă 9 Mai care e acum. Da, nu era chiar drăguț (devenise un fel de loc de stat, cantină și wc public pentru tot felul de călători și homeleși), însă oricum mai drăguț față de ruina aceea neterminată care e acum şi strică complet peisajul.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
…Era plin de sportivi amatori de tenis la terenul privat din parcul Sub Arini, probabil din lumea bună a orașului. Aşa de iubitori de sport și de mișcare încât numai că nu intrau cu mașinile pe teren. Dar transformau parcul în parcare. Ceea ce strica atât ca estetic cât și ca reputație…
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
