Nemulțumirile de tot felul, legate de rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale, s-au văzut puse în umbră de vestea săriturii euro peste pârleazul pe care stătea tolănit pragul psihologic de 5 lei. Bineînțeles, s-a trecut imediat la o serie de conexiuni, decretându-se că euro a ajuns de la 4.97 lei la 5.03 lei (în primă fază), din cauza îngrijorărilor legate de intrarea lui George Simion în turul doi. Chiar dacă e vorba de doar 6 bani diferență, trecerea unui prag psihologic a declanșat o adevărată isterie. Mă rog, cei care plătesc cu cardul în străinătate achită la un curs de peste 5 lei pentru un euro încă de anul trecut, dar asta e altă poveste.
În astfel de momente, cursul valutar, bursa resimt modificări din cauza unor acțiuni precipitate, a unor reacții mai degrabă emoționale. Astfel de fenomene au fost întâlnite și la case mai mari și fac parte din acele efecte inevitabile generate nu de mersul economiei, ci de comportamente influențate de factorul politic. Ca să dăm Cezarului, ce e al Cezarului, trebuie să consemnăm și ceea ce a declarat Nicușor Dan, legat de depășirea pragului psihologic de 5 lei/euro: „Față de evoluțiile pieței financiare de ieri și de azi, vreau să transmit un mesaj de calm și de optimism, pentru că România are o economie privată competitivă, a dublat PIB în ultimii 10 ani, BNR are o rezervă valutară de 60 mld euro, care poate să resoarbă orice atac asupra leului și pentru că România urmează să absoarbă pe exercițiul financiar 2021 – 2027 sume considerabile de bani europeni. Deci nu există motiv de panică financiară pentru România”. Când are dreptate, are.
Spuneam că unele mișcări seismice, resimțite în economie, în urma unui vot popular, sunt ceva obișnuit. Să ne amintim viforul de tânguială resimțit în Europa după victoria Giorgiei Meloni și previziunile apocaliptice, strănutate de unii, la acea vreme. Ei bine, iată că Giorgia Meloni are o relație bună atât cu președintele Comisiei Europene, cât și cu administrația Trump, fiind considerată cureaua de transmisie dintre UE și Washington. Să nu uităm că toate previziunile legate de o presupusă ostilitate a premierului Italiei față de Ucraina au fost spulberate de realitate, la scurt timp după victoria acesteia.
Firește, nu e vreo bucurie să vezi euro țopăind deasupra limitei de 5 lei, dar trebuie să înțelegem că nu s-a abătut grindina deprecierii monedei naționale doar asupra noastră. Cei ce folosesc această creștere a cursului valutar în scop exclusiv politic, cauționează mut ideea că democrația dăunează grav economiei. Cu alte cuvinte, alegerile sunt binevenite, doar când au rezultatele dorite de unii. Fără a fi un susținător al lui Simion și al partidului acestuia, cred că maturitatea ar trebui să determine pe oricine să accepte că votul a peste 3,8 milioane de români nu poate fi bagatelizat și afurisit, cum nici opțiunea celor ce l-au votat pe Nicușor Dan nu e corect să fie tratată ca un derapaj sau ca o rătăcire. Dacă avem un minim respect pentru democrație, trebuie să ne asumăm jocul democratic, iar votul este un astfel de joc, cu tot ceea ce aduce după el.
Dacă în ultimii 10 ani am avut un șef de stat numit, în mediile politico-civile „președintele facebook”, în următorii cinci ani ne va conduce un „președinte tik-tok”, indiferent de rezultatul turului doi. Atât George Simion, cât și Nicușor Dan au apelat la această rețea de socializare unde imaginile și mesajele scurte modelează convingeri, alimentează simpatii și antipatii. De-a lungul prestațiilor din campanie, ambii au reușit să demonstreze că sunt incapabili să transmită un mesaj articulat, coerent, să se refere la prerogativele constituționale ale unui șef de stat. Amândoi au mimat lupta cu hidra sistemului, au promis o droaie de lucruri pe care nu șeful statului le rezolvă, ci Parlamentul sau Guvernul. Nicușor Dan a vorbit mult despre orientarea sa proeuropeană, un concept vag, pe care românii din diaspora occidentală par să nu-l fi deslușit, de vreme ce în Spania, Italia sau Marea Britanie Simion a fost votat masiv.
Despre momelile electorale ale celui din urmă trebuie spus că sunt paralelele cu ceea ce ar trebui să transmită un candidat la Președinție, care mai și pricepe câte ceva din atribuțiile funcției la care jinduiește.
S-a dovedit încă o dată că toată campania de discreditare, dusă împotriva celui autodeclarat suveranist, toate caracterizările care i s-au făcut, de la „izolaționist” la „antieuropean” au generat un efect de bumerang: Simion a luat mai multe voturi decât primise în 24 noiembrie împreună cu Georgescu. Teoria aceea care spune că s-ar putea să îl crești pe unul cu cât îl lovești mai mult s-a adeverit în cazul lui Simion, iar din acest punct de vedere ceea ce se va întâmpla până în 18 mai la nivelul discursului public ar putea fi hotărâtor.
Cu toate că electoratul dăduse unele semne de nesupunere și neascultare politică, se continuă amanetarea din pix a zestrei electorale a candidaților. Aritmetica marilor partide care mai cred în influența primarilor e contrazisă de rezultatele de duminică și de cele din 24 noiembrie. Nici calculele care spun că procentele lui Ponta vor merge, în turul doi, în mare parte către Simion nu ar trebui privite cu titlu de certitudine, dar unii continuă să comercializeze blana ursului din pădure. Adunările pe care le fac unii sau alții pentru a determina scorul final din 18 mai sunt iluzorii, orice pronostic fiind hazardat. Teoretic, urmează un joc al strategiilor inteligente; practic, am putea asista la o nouă confruntare a mostrelor de tembelism.
Pentru unii deznodământul primului tur al prezidențialelor era previzibil, pentru alții a fost surprinzător. Adevărul e că pe cei conectați la șaradele politice din ultima perioadă nu-i mai poate lua nimic prin surprindere. Practic, ne putem aștepta la orice, după episodul Călin Georgescu ajuns pe locul întâi, din zona celor 4-5 procente date de sondaje, nu cu mult înaintea primului tur de anul trecut. Ziua alegerilor a fost, ca de obicei, o șaorma electorală cu de toate: reclamații, acuzații, scandaluri, ce mai, tot tacâmul mitocăniilor de sorginte politică.
În fond, ziua votului nu a fost altceva decât o prelungire a circotecii din campania electorală, e drept, lipsită de stridentele declarații ale competitorilor ce au sacrificat decența crezând că vor mai putea smulge un mănunchi de voturi de la cei ce nu îi cunosc prea bine. Urmează alte două săptămâni în care vom fi împresurați de o droaie de făcături cu pretenții de „bombe”, de niște „dezvăluiri” fâsâite, cu care ienicerii taberelor direct interesate vor încerca să străpungă intenția de vot a electoratului. Acum să te ții promisiuni și îndepărtări de la prerogativele constituționale ale președintelui.
Vom asista la o întrecere nebună de amanetare a prosperității: candidații rămași în ring se vor jura pe ce au mai scump că îi vor umple de bani pe toți pensionarii, că vor băga economia în priză, că vor face din Justiție ăl mai falnic și mai drept brad, că vor reduce birurile percepute de stat, că se vor lua la trântă cu sărăcia, cu traficul de droguri, cu mizeria din spitale, că vor transforma instituțiile publice în cetăți ale eficienței și amabilității în relația cu orice contribuabil, că ne vom permite șampanie și caviar în fiece zi de lucru, că o locuință va costa puțin mai mult decât un cort, că toate abuzurile vor înceta, iar abuzatorii vor fi aspru pedepsiți. După care, peste două săptămâni și ultimul naiv din această țară se va convinge că a asistat la încă un episod deplorabil de gargară electorală, probabil unul dintre cele mai ridicole, dacă nu chiar cel mai. Și vom mai auzi ceva: cât de bine era dacă nu intrau ăștia în turul doi și se calificau alții. La ce ofertă am avut, nicio finală nu ar fi putut să ne dea vreun strop de nădejde că lucrurile se vor primeni în politica și societatea românească. Nu de alta, dar când urci la vale, n-ai cum să cobori în deal.
Cine crede că dosarul cu șină a dispărut din biroul și din mentalitatea funcționărimii românești, nu a înțeles mare lucru din mecanismul statului. Poate că acel obiect în a cărui cârcă se aruncau nemulțumirile legate de birocrație nu se mai regăsește în multe birouri din instituțiile publice, dar el a rămas probabil pentru vecie în sufletul aparatului de stat. Nu vom scăpa niciodată de ceea ce înseamnă dosarul cu șină la nivel de birocrație, bulibășeală instituțională și entuziasmul cu care se complică lucrurile.
Două mari și problematice sectoare publice, Educația și Sănătatea, horcăie sub cizma ideii dosarului cu șină. Repet, chiar dacă obiectul acela din carton și metal a dispărut, a lăsat în urmă osatura unei birocrații exasperante. Medicii din spitalele românești trebuie să facă și pe contabilii, să completeze o droaie de hârțoage, să adapteze n fișe la cerințe aberante pentru decontarea serviciilor medicale, mă rog, investesc timp și energie pentru a da tainul unei birocrații ce afectează simțitor principala lor menire, aceea de a vindeca oameni. Pacientul devine un număr plimbat pe tot felul de formulare inepte, se transformă în parte dintr-o statistică inutilă și, nu în ultimul rând, este un mijloc de subzistență pentru sistem. Cât de vindecat în realitate sau traumatizat pleacă din spital, nici nu contează; important e ca etapa de completat hârțoage să fie încheiată cu succes. Nu cumva acest sistem (bolnav) așa-zis de Sănătate ar trebui să-i lase pe medici să facă strict ceea ce au învățat, adică să trateze oameni?
Transformarea lor în funcționari îngropați în hârtii, în contabili nu e doar o dovadă de cinism, ci și de iresponsabilitate a sistemului. Observația e valabilă și pentru cei ce lucrează în învățământ, un alt sector în care cei ce ar trebui să se ocupe de educația elevilor sunt transformați în scribălăi ce umplu o droaie de hârțoage cu date de tot felul, de cele mai multe ori activitatea aceasta fiind una sterilă.
Statul român suferă de boala controlului absolut, de dorința suicidală de complicare a oricărui demers firesc. Cei ce au -teoretic- menirea de a vindeca, de a forma sunt asfixiați de ideile aberante ale colecționarilor de fișe, rapoarte și dări de seamă ce amintesc taman de vremurile dosarului cu șină.
Sâmbătă, pe când Papa Francisc pleca din această lume, lăsând urii un adversar mai puțin, sub cupola de la San Pietro Donald Trump și Volodimir Zelenski schimbau priviri și fraze străine de blândețea păcii. Se spune că puține sunt lucrurile cu adevărat întâmplătoare și e sigur că întâlnirile de la Roma sunt expresia rânduielilor destinului.
Papa Francisc a avut și are o sumedenie de admiratori și o droaie de contestatari; unii l-au considerat o gură de oxigen, o mângâiere, alții l-au acuzat de un liberalism excesiv. Nu despre judecățile rostite cu zâmbet ori scuipate cu năduf vrem să vorbim, ci despre sentimentul zilei de sâmbătă, peste care s-a suprapus o realitate ostilă.
Cei ce s-au aflat la Roma, la ceremoniile de înmormântare ori cei care au privit la televizor ultimul drum al suveranului pontif s-au lăsat inundați de sentimente dezarmate; foarte mulți au meditat asupra ideii de pace, de empatie, de toleranță față de semeni. E posibil ca acele cotații amețitoare de la bursa înverșunării să se fi prăbușit pentru câteva ore, dar, cu siguranță, ele își vor reveni.
Liniștea și îmblânzirea care au pus stăpânire pe noi, pentru câteva ore, se risipesc și le vor lua locul vechile preocupări belicoase, întâlnite de la vlădică până la opincă. De când e lumea, boala puterii s-a manifestat în mintea și sufletul unor inși pe care propria nebunie i-a făcut să se creadă stăpâni absoluți și nemuritori.
„Puternicii lumii”, cum ne place să le spunem, scrântindu-ne limba într-un șablon fatidic, disprețuiesc pacea, liniștea și redesenează virtuțile umane, după hidoșeniile văzute în oglindă. Lumea aceasta tânjește parcă după „mari puteri”, după imperii ce aspiră valorile și le aruncă la gunoi, azvârlind în ring aspirații contrafăcute.
Cine cunoaște puțină istorie știe că de multe ori „puternicii lumii” au fost inși cu deviații psihice, comportamentale, care au sacrificat aproape orice pentru a pune în operă niște planuri nebunești. După cum spuneam, preț de câteva ceasuri, omenirea s-a înmuiat, nădăjduind la puțină înseninare. Cu toate că dorința e una firească, o expresie a normalității, norii plumburii ai urii, ai luptei pentru supremații iluzorii, pentru comori fără valoare și-au reluat locul înaintea soarelui. Pacea, inclusiv cea sufletească, e pusă pe fugă de mânuitorii ciomegelor dezbinării.
De mâine e război din nou, și nu doar între Rusia și Ucraina, nu doar între Israel și Hamas, ci și între Ion și Gheorghe, între tine și tine.
E vremea colindelor. Mă scuzați, am încurcat șabloanele de Paști cu cele de Crăciun. Revin: trebuie să fim mai buni, acum, de Sărbătorile Pascale. Dar nu-i nimic, trec și ele, după care scăpăm de corvoada asta a îmbunării impuse de calendarul religios. Ce facem după Paști, că îndemnurile sunt de o proximitate temporală crâncenă? Mă rog, mai suntem ocupați până în 18 mai cu alegerile, dar după aceea cu ce ne mai îndeletnicim? De buni, nu va trebui să fim mai buni, căci au trecut Sărbătorile Pascale, problema prezidențială va fi tranșată (dacă nu mai face vreun bis CCR la reprezentația din 6 decembrie), deci ne paște o debusolare totală. Poate vine canicula mai devreme și ne fixăm alt obiectiv, să trecem cu bine peste ea. Și uite așa, dintr-o așteptare a trecerii unui eveniment în alta, ne trezim că s-au mai scurs câteva luni, câțiva ani. Iar noi am uitat să ne bucurăm de prezent, stând geană pe dealurile încețoșate ale unui viitor incert.
Recidivăm la fiece mare sărbătoare în compulsivele curse nebunești săvârșite întru aprovizionări de proporții, contribuim la formarea unor interminabile coloane de mașini al căror cap începe la hypermarket, iar coada e peste două cartiere. Din nou, Sărbătorile Pascale se dovedesc mai degrabă un asalt culinar decât o zvâcnire sufletească, dar nu e nimic nou, probabil am rămâne înmărmuriți dacă lumea nu s-ar buluci la magazine, în această perioadă.
Vom trăi, ca de fiecare dată, revelația supraviețuirii post-sărbătoare: ne-am baricadat între sarmale, fripturi, cozonaci, drob, vin, bere, sucuri, iar timpul a trecut iute și nepăsător prin noi, lăsându-ne cu gurile căscate și câteva kilograme în plus. Că, deh, nu ești în rândul lumii dacă nu te iei la trântă cu puhoaiele calorice și nu etalezi oarece bunăstare festivă. Poate că ne comportăm ciudat deoarece ținem prea mult cont de calendar, de poză, de ceea ce suntem în percepția altora și uităm de noi; de noi cei fără de accesorii și cosmetizări sociale, de noi înșine, cei de care ne-am înstrăinat, voit sau luați de val. Cine știe, poate vom reuși să dibuim în noaptea Învierii și altceva în afara inventarului vestimentației cunoscuților zăriți în mulțimea adunată în jurul bisericii. Să aveți Sărbători tihnite, cu regăsiri vindecătoare!
Ca niște pristandale de studio, analiștii neamului numără procentele pe care candidații cu oarece șanse la turul doi al prezidențialelor le au. E un fel de joc de „alba-neagra” cu voturile românilor, ale unui electorat ce pare să pândească din umbra incertitudinii și să lovească neașteptat, în 4 mai. S-au făcut toate combinările și permutările de voturi posibile, dar misterul continuă să planeze asupra podiumului electoral. Cineva observa că pe rețeaua de socializare care face și desface în România, Elena Lasconi a devenit un fel de Călin Georgescu. După ce USR s-a lepădat de ea, Lasconi a început să capete o aură de erou anti-sistem, ceea ce o duce, în conștiința unora, spre modelul Georgescu; cu atât mai mult cu cât acesta din urmă a lăsat un loc liber în barca unei anumite părți din electorat. Într-adevăr, Elena Lasconi s-a declarat împotriva curentului pe care l-a numit izolaționist, însă în percepția unora dintre admiratorii lui Georgescu, imaginea ei ar putea căpăta valențele luptătorului cu hidra sistemului.
E posibil ca USR să îi fi făcut un serviciu primăriței din Câmpulung atunci când a vrut să o arunce din tren, transformând-o într-o victimă prigonită de uneltitori coborâți din tabloul cu practici politice românești învechite. Și mai e ceva: George Simion, teoreticul moștenitor al averii electorale lăsate de Georgescu, duce o campanie pasivă, neîmbrățișată de foarte mulți dintre cei ce îl votaseră pe câștigătorul din noiembrie 2024. În plus, anunțurile venite dinspre actuala putere cu privire la posibile măsuri draconice aplicate după prezidențiale, nu fac altceva decât să mai știrbească din bagajul electoral al candidatului comun, Crin Antonescu.
Dacă Elena Lasconi va puncta și la acest capitol, afurisind ipotetica majorare și înmulțire a birurilor, are șanse să mai ia câteva procente. Strategic vorbind, totul ar putea părea un plan inteligent, bine pus la punct. Totuși, e prea sofisticat pentru năcădăii din politica românească, mai degrabă viscerali decât calculați. Au mai rămas doar două săptămâni și jumătate până la marea confruntare, dar lucrurile sunt departe de a fi tranșate. Candidații dimpreună cu partidele au darul de a-și da cu stângul în dreptul, de a le ridica mingi la fileu adversarilor (vezi bâjbâielile lui Ponta) și o fac cu un entuziasm tâmp, inexplicabil. Marea durere e că unul dintre ei, oricare ar fi, se va muta pentru următorii cinci ani la Cotroceni.
Am pășit, de luni, în Săptămâna Mare, așa că am și auzit îndemnurile unora la abținere de la clevetiri și alte porniri răutăcioase. Nu poți să nu remarci din nou, acest contract pe perioadă determinată cu bunătatea, cu toleranța. Tacit, ni se propune să fim buni până de Paști, mă rog, hai, treacă de la noi, până în a treia zi, adică pe marțea viitoare. După care se poate dezlănțui potopul răutăților, cu o și mai mare presiune, că, deh, ne-am abținut o săptămână. Ceea ce n-am reușit să înțelegem (și aici e inclus și subsemnatul, că nu-i vreun sfânt necanonizat) este că domesticirea, toleranța, altruismul nu se contractează pe termen limitat, ideea e să te lași pătruns de ele în fiece zi. M-am uitat luni la știrile cu conținut de săgeți politice și mi-am dat seama că, prinși de microbul luptei de gherilă, bidiviii partidelor au ratat poza de început de Săptămână a Patimilor, acea ipostază în care ar fi trebuit să joace rolul smeriților de serviciu.
Le-am urmărit replicile tăioase și am ajuns la concluzia că e de preferat consecvența sinceră în polemica de mahala acelei sfieli teatrale pe care o adoptă unii, scrâșnind din dinți, clocind planuri de răzbunare ce vor fi puse în aplicare imediat ce se va stinge flacăra lumânării aprinse în noaptea de Înviere. Nu cred în îmblânzirea de formă, pe termen scurt, a cuiva, nu cred că un om va deveni cu adevărat mai bun, doar pentru că în această săptămână se va abține de la bârfe și uneltiri. Și-atunci, de ce să ne mai prefacem, de ce să îmbrăcăm înșelătoarele straie ale evlaviei sezoniere? Cine a scuipat venin până duminică, nu are cum să reverse blândețe de luni încolo; poate cel mult să ia o pauză ipocrită de la sălbăticia cotidiană.
Dacă jinduim la puțină primenire sufletească, să ne facem planuri pe termen lung, nicidecum să ne înfrățim cu smerenia până trecem puntea Sărbătorii de Paști. Contrar credinței unora, Divinitatea nu poate fi dusă cu preșul, nu poate fi amăgită cu o pauză de câteva zile de la răutățile și încrâncenările obișnuite. Măcar în această privință, măcar de această dată politicienii nu au mai fost ipocriți: au continuat să se taie, să se înjure și în intervalul în care mulți se înzorzonează cu tinichelele aparentei toleranțe.
