Pe la mijlocul spre finele anilor ’80, când făceam Goga (treapta a II-a) la seral, am avut primul contact indirect cu discoteca de la studenţi. Unul exterior. De obicei, noi ieşeam pe la 8 seara de la orele unde scoteau tovii profesori untul din noi, nepăsători că noi mergeam la şcoală după opt ore de muncă, nu ca elevii lor “tradiţionali”. Tăiam curtea comună cu Şcoala 15, ieşeam pe Bastionului, apoi pe lângă terenul “Luceafărul” (care iarna se mai transforma în patinoar) făceam dreapta pe Dr. Kornhauser (acum este Ioan Lupaş). Înainte de a ajunge pe 1 Mai (acum Mitropoliei), treceam sub ferestrele unei clădiri vechi dar nu prea, ferestre prin care se auzea muzică de dans. Muzică faină. La ferestre, câteva fete vesele care când ne vedeau, făceau semne amicale (sau la mişto, nu mai contează), ceva de genul “uite bă şi la amărâţii ăştia, haideţi înăuntru să vă mai dispară cartea din cap”. Pe timp de vară, ferestrele erau chiar deschise, iar muzica se scurgea chiar plăcut în stradă, completând atmosfera aceea liniştită de oraş cuminte şi nestresant. Astfel am făcut cunoştinţă prima oară cu discoteca “din Studenţi”. Mai exact, din Casa de Cultură a Studenţilor. Acum, Casa Teutsch şi librăria-cafenea “Erasmus”. Pe vremuri nu de mult apuse, cea mai populară discotecă de pe raza municipiului reşedinţă de judeţ Sibiu, faimoasa “În Studenţi”.
Orfelinat – şcoală confesională construită de două ori
Clădirea îţi atrage atenţia din start, ea fiind foarte “bogată” în lucruri care îţi atrag privirea. De la intrarea ca de cetate, cu poartă din grilaj masiv, la “mersul” faţadei care trece de la un pitoresc romantic pe colţ la o sobrietate impunătoare pe partea dinspre str. Lupaş. Faptul că şi iniţial, şi acum, Biserica Johannis (fără vreo legătură cu fostul preşedinte al României) face parte şi ea din acelaşi complex de clădiri
Cunoscută şi sub numele de “Casa Luther” clădirea este relativ veche. A fost construită în perioada 1881-1883 ca centru social pentru copiii evanghelici. Aici era un orfelinat, un cămin de zi pentru elevi şi o şcoală plus o biserică evanghelică ce “deserveau” pe atunci noul cartier Iozefin. Imaginile de epocă ne arată că era ceva total diferit de ceea ce avem acum. De exemplu, biserica era pe colţ, orientată spre oraş, şi avea o turlă cumva asemănătoare ca alură cu a capelei de la liceul de fete de pe Dealului Constructori, conform patrimoniu.sibiu.ro, firma Baumann & Koniger. Orfelinatul s-a deschis oficial la 10 noiembrie 1883, cu ocazia serbărilor dedicate a 400 de ani de la naşterea lui Martin Luther. În decembrie 1883 Prezbiteriul (structura de conducere şi executivă a Bisericii Evanghelice CA) decide noul orfelinat să poarte numele de “Casa Luther”
Din cauza unor vicii de construcţie, biserica şi una dintre clădiri au început să se deterioreze, ele fiind apoi demolate. Complexul religios-social a fost reconstruit de arhitectul sibian Joseph Bedeus von Scharberg la 1912 iar de atunci îşi păstrează aspectul original.
În 1946, aici se înfiinţează Centrul pentru Ocrotirea Copilului, sub egida Apărării Patriotice, un fel de organizaţie politico-umanitară subordonată comuniştilor. Inaugurarea centrului are loc la 3 februarie, acţiunea fiind redată, câteva zile mai târziu, pe 7 februarie, în presa progresistă locală (ziarul “România Viitoare”). În articole, Centrul este declarat ca fiind “fructul muncii al A.P. şi al ajutorului dat de întreaga populaţie a Sibiului”.
Directorul institutului, dr. Augustin Manu, după ce a prezentat “gravitatea problemei ce se impune pentru ocrotirea mamei și a copilului după terminarea răsboiului” a arătat că instituţiile de acest fel sunt foarte importante, ele contribuind “la scăderea mortalităţii infantile, sub un an din nefericire foarte ridicată la noi în ţară”. Nu a uitat nici să mulţumească, în general şi în particular, Arării Patriotice.
Secretarul general al Ministerului Sănătăţii, dr. A. Tocilescu a transmis salutul ministrului dr. Dumitru Bagdazar, apoi a declarat celor de faţă că “politica sanitară a guvernului urmăreşte înfiinţarea unei reţele însemnate de instituţii care să asigure propăşirea medicinei preventive, care până astăzi a fost neglijată” şi că acest fapt va fi posibil mai ales prin “ajutorul masselor”.
Se mai dă citire o “Deciziune” prin care dr. Augustin Manu, directorul Centrului de Ocrotire a Copilului din Sibiu, este numit inspector general onorific de pediatrie, puericultură şi ocrotire pentru Ardeal şi Banat.
Solemnitatea se încheie cu o vizita în noua instituţie, invitaţii “convingându-se astfel de adevărata valoare a acestei realizări”.
După doi ani, în 1948, aflăm mai multe detalii despre acest Centru pentru Ocrotirea Copilului. Aceeaşi “România viitoare” publica, pe 21 martie, articolul “Din realizările regimului democratic: Centrul pentru Ocrotirea Copiilor din Sibiu”.
Centrul este definit aici ca fiind de o mare importanţă privind “o cât mai bună îngrijire a odraslelor ţării” şi e socotit o realizare comunistă, “înregistrată în răbojul regimului nostru democratic, pus în adevăr în slujba masselor largi populare”.
Se mai face un istoric al demersurilor pentru realizarea acestui centru, demersuri care durează încă din perioada războiului. Conform articolului, clădirea Casei Luther a fost dată în chirie de către Biserica Evanghelică (proprietarul clădirii) Ministerului Sănătăţii. În timp, conducerea (“Direcţiunea”, cum apare în articol) Centrului “a socotit că este just şi rezonabil” să se treacă de la plata chiriei pe o clădire la a deveni proprietar plin, “prin cumpărare sau expropriere”. Rotiţele administrative se mişcă repede iar Administraţia Regională a Bunurilor Grupului Etnic German, structură de pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, trece complexul de clădiri, prin sentinţă judecătorească, din proprietatea Bisericii Evanghelice, în cea a Statului. Preluarea de facto a avut loc la 1 Martie 1948.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
La scurt timp, centrul primeşte şi o vizită oficială internaţională: o delegată a Federaţiei Democrate Internaţionale a Femeilor (organizaţie feminist-socialistă, unul dintre fondatori fiind Ana Pauker), pe nume Suzanne Roubakine. Aceasta este însoţită de o anume Gabriela Manasse, membră în Comitetul Central al UFDR. (Uniunea Femeilor Democrate din România, organizaţie comunist-feministă). Scopu vizitei? “Pentru a se documenta asupra situaţiei mamei şi a copilului la noi”. “Doamna” (aşa e trecută, ca doamnă) Roubakine a mai vizitat la Sibiu, pe lângă Centrul de Ocrotirea Copiilor, Căminul de zi al UFDR din Piaţa Cluj şi Casa de Naşteri din Cisnădie. Evident că ea a rămas impresionată “de cele văzute în aceste instituții pe care regimul nostru le sprijină, cu toată dragostea”.
Urmează, cronologic vorbind, câteva pete albe în istoricul “Studenţilor”. Cel puţin până acum nu am găsit, în căutările mele, ceva concret cu privire la destinaţia de după Centrul pentru Ocrotirea Copilului a ceea ce va fi la un moment dat Casa de Cultură a studenţilor.. Decât că a fost depozit, apoi că “a avut alte destinaţii” (bcity.ro).
Student Clubul, strămoşul “Studenţilor”
La 12 iunie 1969, Consiliul de Miniştri emite Hotărârea nr. 1322 prin care se înfiinţa la Sibiu Facultatea de Filologie și Istorie, funcţionând la “remorca” Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Facultatea a funcţionat în sediul fostului Liceu Nr. 3, fost înainte Liceul de fete “Domniţa Ileana”, acum Facultatea de Litere şi Arte. Astfel, Sibiul devine şi el un pic de oraş universitar. Doi ani mai târziu apare altă facultate, cea de Științe Economice şi Administrative. La 1 iulie 1976 apare Institutul de Învăţământ Superior, ce avea în subordine facultăţile de Filologie și Istorie, de Drept Economic și Administrativ și de Mecanică.
Existând facultăţi, trebuia să existe şi o viaţă studenţească, aşa cum cereau normele vremii. Apar, astfel, cluburile studenţeşti, coordonate de Asociaţia Studenţilor Comunişti a facultăţii. Clubul studenţesc era, în linii mari, la fel ca un club muncitoresc, însă cu studenţi. Sediul clubului? În incinta facultăţii. Deci era ceva cu circuit închis, fără acces străin din afară. Denumirea oficială? Destul de occidentalizată: “Student Club”.
Prima menţionare a unui club studenţesc la Sibiu o avem din 1971, când apare “oficial” şi prima discoteă “studenţească”, însă doar ca aveniment. Tribuna Sibiului din 11 decembrie anunţa o “Seară de poezie Minulescu” ce avea loc “la “Clubul studenţesc de la căminul facultăţilor sibiene”. În text, evenimentul este menţionat ca “o seară cultural-distractivă”, cu un recital din poezia lui Ion Minulescu. Deci, având în vedere că partea culturală a serii era recitalul minulescian, cea distractivă putea fi una de muzică şi dans. Problema ar fi cu localizarea clubului, dar din ce informaţii am, “căminul facultăţilor sibiene”, unde era indicat că a avut loc manifestarea, se pare că era chiar fostul orfelinat, viitoarea casă de cultură a studenţilor. Totuşi, o localizare sigură nu este posibilă, “clubul” respectiv nefiind ceva fizic, ci doar un eveniment care putea fi ori “în studenţi” ori în incinta facultăţilor.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
Referitor la posibilitatea ca “studenţii” să fi fost iniţial cămin studenţesc, o avem confirmată cumva într-un alt material din Tribuna, pe 28 septembrie 1977, unde, într-o “pastilă” critcă există o referire la “clădirea fostului cămin studenţesc din str. 1 Mai Sibiu”, care “zace în prezent părăsită”. “Am crede că este în reparaţie – după mizeria din interior – dacă am fi observat măcar un singur picior de om pe acolo. În concluzie, cui aparţine acum clădirea şi ce destinaţie urmează să primească?”, se mai spune în etxt.
În 16 decembrie 1972 se deschide (din nou?) student-clubul sibian. La ora 20, “în clădirea facultăţilor sibiene”. Gazde au fost studenţii de la ştiinţe economico-administrative. Evident că a fost distracţie şi dans (dar nu discotecă). Prima seară de funcţionare a clubului studenţesc a cuprins jocuri distractive, momente vesele, concursuri, o tombolă şi dansul, pe muzica formaţiei locale “Ecco”. Autorul informaţiei precizează că “Student-clubul va avea un program permanent şi sperăm, la fel de interesant şi atractiv ca si acela al primei seri.”
Clubul studenţesc localizat confuz ca de obicei, “din incinta facultăţilor” oferea studenţilor, vineri, 9 martie prima şedinţă cu audiţie de muzică “pop”. Tema: “formaţia şi stilul (???, n.n.) Deep Purple”, care “s-a bucurat de succesul unei participări masive din partea studenţilor”. Precizăm aici că, în anii ’70, termenul de “pop” în muzică se referea la ceea ce acum e clasificat ca genul rock.
Pe 18 martie 1973, apare menţionată “sala Student clubului”, unde, în 14 martie, a avut loc “o acţiune organizată de comisia culturală a asociaţiei studenţilor”. Din program: un moment poetic, o “rubrică” de “cadouri muzicale” şi un micro-recital al tânărului pe atunci (şi student?) Richard Dandel. Apare, şi în acest caz, “dansul şi buna dispoziţie” care, alături de tinereţea participanţilor, “au adus succes acţiunii, care sperăm să devină o tradiţie”. Vineri, 16 martie, de la ora 16, în aceeaşi sală a Student-clubului a avut loc un eveniment mai “greu”: inaugurarea seriei de audiţii de muzică clasică. În program, ceva destul de lejer: “Anotimpurile” de Antonio Vivaldi.
Prima discotecă studenţească, dar nu “la Studenţi”
Pe 21 noiembrie 1973, avem menţionarea primei discoteci menţionate ca atare. “În urma unei iniţiative lăudabile a comisiei culturale” şi cu sprijinul studenţilor filologi, a fost amenajat un “Student club“, care, spune autorul, “se prezintă acum într-o ipostază modernă, atrăgătoare”. Aici, în fiecare vineri seara, are loc “un program de discotecă”.
Oricum nu cred că era în locul “tradiţional”, deoarece în 1974, evenimentul “Săptămâna culturală studenţească” organizat între 24 şi 31 martie, are loc la modul împrăştiat: la Casa Armatei, la Casa de Cultură a sindicatelor, “în sala Clubului studenţesc” (???). (va urma)
