Cei din zonele unde sunt amplasate containere pentru colectarea de îmbrăcăminte (şi alte obiecte) pentru cei săraci, sunt aproape obişnuiţi cu peisajul din jurul acestora. Mai ale când câte un trib de homeleşi trece prin zonă pentru aprovizionare. Adică peisajul arată ca în imagine: haine scoase, răvăşite, aruncate după ce aceştia s-au autoservit sau nu din ele.
Bun, înţelegem că această categorie nu le prea are cum comportamentul civilizat, cu minima educaţie sau măcar cu păstrarea aparenţei de sărac şi de treabă. Că ştii, tu pui acolo din milă sau pentru că nu ai unde să-ţi arunci ce ai în plus prin dulapuri, cu speranţa că, undeva, cineva, rupt din ilustraţiile din cărţile vechi pentru copii, care îşi duce traiul de azi pe mâine se va bucura de surplusul tău. De fapt ăsta e şi scopul amplasării acestor containere: să dea cine are ca să se bucure cine nu are.
Foto: Dumitru CHISELIŢĂ
OK, de regulă, prima parte se îndeplineşte fără probleme: dă cine are, indiferent dacă cu drag, cu milă sau doar ca să se scape de ele. Numai că partea a doua are de suferit la imagine. Apare superfamilia de “sociali” din categoria celor care îi vezi în faţa ta cu trei saci enormi de PET-uri la centrul de colectare, pe care pe lângă că-l murdăresc de e ca la porci (în măsura în care sărmanii porci varsă bere şi sucuri pe jos), mai şi blochează automatele). Îi aruncă pe cei mici ai lor în semi-înăuntrul containerului, pe care-l răvăşesc, aruncând afară, la întâmplare, orice. Apoi selectează din “ofertă”, restul abandonându-l la locul sinistrului.
Nu mai pun întrebări stupide despre ce e de făcut, pentru că oricum nu se face nimic. Rămâi doar cu un gust ciudat, te întrebi ce NU fac cei care ar trebui să se ocupe cu păstrarea ordinii în acest super-Sibiu (Apropo, lăsaţi aia cu “nu avem ce le face”, nu ţine. Aveţi ce le face). Eventual îi mai compătimeşti pentru faptul că smartfoanele lor nu sunt chiar de ultimă generaţie, şi te miri de contrastul dintre vocile plângăcioase atunci când cer şi sonorul ridicat atunci când îşi înjură copiii pe stradă.
Asta e soarta oraşelor nu atât mari, cât faimoase. Sunt un aspirator pentru cerşetori. Din judeţ din zonă sau chiar din ţară. Fiecare cu aspectul său “comercial” şi cu povestea lui, mai directă, mai insistentă, mai subtilă, în funcţie de putinţă şi de spiritul managerial al celui din “umbră”, că şi în meseria asta ai un manager-impresar.
De mare succes este cerşetoria “medicală”. Un biet bătrân care nu şi poate cumpăra o reţetă, că e un bătrân sărac, nu un bătrân bogat. O mamă tânără, care cere pentru copilaşul ei bolnav medicamente pe care nu şi le poate permite şi cântă fals la un acordeon rablagit, alături de căruciorul “victimei”. Un adult care ori şchioapătă, ori are o dizabilitate vizibilă, dar care, iar, nu îşi permite. Metoda e sigură, ca şi câştigul.
Românul, ca orice român, graţie sistemului, a condiţiilor de muncă şi de trai, a hranei ca pixu’, a aerului respirat, a tot ce vrei, nu este un sănătos. Are şi el program de vizite la medic, ştie cum e prin spitale, ştie cât face o reţetă compensată sau nu aşa că e milos şi solidar. Sau este doar un tânăr etic care ştie că e cool să faci fapte bune şi ajută la gâddirea pozitivă şid ezvoltarea personală. Sau e cineva care zice că aşa, dând, îşi mai răscumpără nişte păcate sau negociază ajutorul divin via “eu dau la săraci, dar ce primesc în schimb”. Şi toţi dau.
Pentru convingere, cei care folosesc metoda asta de a cere bani, au o recuzită specifică şi minimum necesară: o foaie de ieşire din spital, o reţetă compensată sau nu, o cutie de medicamente destul de şifonată şi, în cazul imortaşizat în imagine, un inhalator. (nu se vede în poză dar vă asigur că era aşa ceva). Aici, la Thalia, se pare că negocierile pentru sponsorizare au mers cam prost, deoarece protagonista a părăsit locul bombănind de furie, cu o viteză care nu confirma că ar avea o afecţiune respiratorie care să necesite inhalator.
Detaliul interesant însă este că aceste persoane nu prea arată a persoane care contribuie la asigurările de sănătate. Uneori chiar nici nu arată a bolnavi şi nici nu se comportă ca nişte bolnavi. Dacă ai probleme cu respiraţia, nu eşti de o sprinteneală de invidiat. Dacă se vede că eşti cam homeless sau vii în turneu de pe sate îmbrăcat în mod specific, nu îmi vii să ceri cu bani pentru o operaţie în străinătate. Dacă fâlfâi o zdreanţă de reţetă, se pune întrebarea ce medic de familie ţi-a emis reţeta, când şi în baza căror recomandări ale cărui medic specialist şi toate acestea evident în baza cărui card de sănătate? A văzut cineva ce scrie în reţeta aia? Sau ce şi pentru ce afecţiune sunt medicamentele acelea fluturate sub nasul trecătorilor?
Sau cât costă smartphone-ul la care vorbesc ei când nu “muncesc”? Plus că, detaliu interesant, deseori lucrează în echipă. Dacă eşti atent, la câţiva zeci de metri mai încolo vei vedea pe altcineva, cerând bani pentru altceva.
Oameni buni (chiar buni de data asta), când le daţi suma aia de bani de le-o daţi, întrebaţi-vă cât de bolnavi sunt bolnavii aceştia faţă de de alţi bolnavi reali care nu îşi permit medicamente şi tratamente şi care chiar au nevoie de ajutor, sau faţă de voi. Sau dacă nu e vorba doar de o ocupaţie profitabilă. Bun, creştineşte e să dai şi să nu te intereseze ce face beneficiarul cu banii. Dar parcă tot te întrebi dacă banii tăi nu ar putea ajuta pe cineva într-adevăr aflat la strâmtoare.
