Tribuna
PNL
Amintiri despre Sibiu
Zoltan Kalmár despre Paşa Kara Mustafa, Sibiu şi Capela Crucii
Zoltan Kalmár despre Paşa Kara Mustafa, Sibiu şi Capela Crucii
Domnul Zoltan Kalmár, preşedintele de onoare al Asociaţiei Cetăţeneşti de Cultură Maghiară din Sibiu, „recidivează” (pozitiv!) în pagina aceasta. De data aceasta cu ceva mai vechi din punct de vedere cronologic, respectiv o poveste despre un paşă (imortalizat într-un cântec-joc onomatopeic de copii: „Paşa Kara Mustafa / Mustafa-fa-fa-fa /Comega-ga-ga, ca să nu credeţi că m-am ţicnit dintr aşa, dintr-o dată), de fapt paşa Merzifonlu „Kara” (cel negru) Mustafa, de al cărui nume este legată expansiunea Imperiului otoman până la porţile Vienei. Lectură plăcută!.

Cititorul va rămâne sigur surprins, văzând titlul de mai sus, deoarece este cunoscut că nici o oaste turcească nu a cucerit vreodată zidurile acetui oraş. Şi totuşi, numele conducătorului de oşti turceşti are însemnătate indirectă cu evenimentele petrecute în vechiul Hermannstadt. Să întoarcem însă cu 325 de ani în urmă paginile istoriei.

Kara - Mustafa se căsătoreşte cu fata marelui conducător de oşti turceşti, Mehmet Köprülü. După moartea acestuia, îi ia locul în 1676 şi devine mare vizir al armatei turceşti. Dar nici pe departe nu moşteneşte calităţile antecesorului său. În calitate de conducător suprem al oastei turceşti, atacă zidurile Vienei în vara anului 1683 cu sute de mii de soldaţi. Însă aici întâmpină o rezistenţă dârză, vienezii fiind ajutaţi de armatele germane şi poloneze. La 12 septembrie 1683 oastea turcească este zdrobită, Kara - Mustafa fuge împreună cu oastea lui până la Belgrad, unde îl aşteaptă sentinţa sultanului: condamnarea sa la moarte, pentru insuccesul suferit.

Totuşi, ce legătură are acest eveniment cu oraşul nostru, aţi întreba. Iată:

În urma înfrângerii turcilor, toată Europa a răsuflat uşurată pentru că a scăpat de primejdia turcească. În biserici s-au tras clopotele şi prin slujbele religioase oamenii au mulţumit lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, iar ca semn de bucurie şi recunoştinţă, primarul Şibiului, Johann(es) Haupt, dă dispoziţie ca crucifixul uriaş din să fie scos de sub dărămături şi fixat în poziţie verticală. La fel, ordonă ca deasupra lui să se construiască o boltă susţinută de doi stâlpi, dintre care pe unul să fie scris o poezie latină, iar pe celălalt una germană, de mulţumire către Dumnezeu, pentru că au fost salvaţi de primejdia păgână.

Dar despre ce crucifix este vorba şi cum a ajuns el sub dărmături? Istoria acestui eveniment o putem înţelege numai dacă aruncăm o privire pe paginile istoriei care descriu cele întâplate înaintea celor amintite mai sus. În anul 1215, în regiunea Castiliei, localitatea Calaroga din Spania, un bărbat credincios, cu numele de Dominic, a înfiinţat ordinul călugărilor dominicani. Ei erau predicatori foarte talentaţi şi ca atare s-au răspândit cu repeziciune în Europa, ajungând şi la Sibiu. Aici au înfiinţat o mănăstire şi o capelă în locul unde se află azi terenul autogării,(ruinele zidurilor se văd şi acum). În 1241, tătarii năvălitori au dărâmat mănăstirea şi capela. Însă sibienii credincioşi le-au reclădit în scurt timp. În anul 1417, sculptorul austriac Petrus Lantregen a făcut, dintr-o singură bucată de piatră uriaşă, un crucifix: o cruce cu Mântuitorul răstignit. Opera a fost aşezată în capela dominicanilor.

La Sibiu, călugării, fiind stabiliţi în afara zidurilor oraşului, au fost expuşi în permanenţă la atacurile diferitelor bande ori grupuri înarmate. De aceea, în anul 1474 s-au mutat, cu aprobarea magistraturii oraşului, în interiorul oraşului, unde se află azi biserica Ursulinelor şi fosta lor mănăstire, pe locul lor fiind azi Colegiul Pedagogic. În acel secol, în Europa era la modă stilul gotic: mănăstirea şi capela părăsită au fost predate oraşului, care a înfiinţat acolo un spital pentru leproşi. Este interesant faptul că că magistratura sibiană a aprobat mutarea călugărilor numai cu condiţia ca stareţul şi majoritatea călugărilor să fie... de naţionalitate germană.

În anul 1730, dominicanii părăsesc oraşul. În locul lor se stabilesc în oraş călugăriţele ursuline, care înfiinţează mănăstirea lor şi biserica de lângă ea o reclădesc în stil baroc. Din vechiul stil gotic se poate vedea astăzi numai portalul şi contraforturile.

Fosta mănăstire dominicană şi capela romano-catolică, împreună cu crucifixul lui Petrus Lantregen au rămas neatinse până în anul 1659. În acel an, printr-o duşmănie ivită între Gheorghe Rákóczi II, principele Transilvaniei (1648-1660), şi Ákos Barcsai, susţinut de Înalta Poartă la scaunul Transilvaniei, Rákóczi porneşte cu oaste contra lui Barcsai, care, la rândul lui, se refugiază în Hermannstadt. Oraşul este asediat din decembrie 1660 până în mai 1661. În timpul asediului, conducerea oraşului ordonă ca toate tufele, toţi arbuştii şi toţi copacii aflaţi în afara zidurilor cetăţii să fie tăiaţi, iar clădirile dărâmate, pentru ca duşmanul să nu le folosească pentru ascunziş. Astfel este dărâmată şi vechea capelă, crucea ajungând sub moloz.

În anul 1755, Martin Wenkel von Seeberg , consilier al Curţii Transilvănene, aprobă ca în locul boltei, sub care era crucifixul, să se clădească o capelă, iar în spatele altarului să fie aşezată opera lui Lantregen. Bisericuţa, o clădire simplă, fără stil, există şi azi în fosta Piaţă a Gării, (azi 1. Decembrie,1918). Pe partea dreaptă a stâlpului vertical al crucii se poate citi următorul înscris: „Hoc opus fecit Peter Lantregen von Oesterreich.”, adică: „Această operă a fost executată de Peter Lentregen din Austria”. Pe partea dreaptă stă scris următoarea peopoziţiune: „Anno Domini millessimo CCCCXVII.” (Anul Domnului 1417).






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Sibiu Guitar Meeting

qhouse sibiu

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia