Tribuna
PNL
Lumea ca bâlci
Pamfil Şeicaru aşa cum a fost - convorbire între René Al. de Flers şi Titu Popescu

T.P.: Influent şi prodigios, directorul "Curentului" rămâne totuşi o personalitate contro­versată. Unii îi reproşează retroactiv oscilaţii politice şi interese financiare. Sunt în­dreptăţite acestea?
- R.A.d.F.: Probabil, dar eu am fost prea puţin interesat să studiez aceste acuzaţii. Unul dintre cei mai mari adversari ai lui, Nichifor Crainic, care, de altfel, scrisese la Curentul, a inventat sloganul "Şantajul şi etajul", scris cu litere uriaşe pe gardul vizavi de palatul Curen­tului. Amândoi au fost persona­lităţi tumultuase, bătăioşi, polemici, dinamici, dar îi unea o trăsătură: dragostea faţă de neamul din care se trag. Spre deosebire de Crainic, care l-a atacat cu ferocitate, Şeicaru n-a făcut-o. Nu pentru că ar fi fost fricos, cum susţinuse Crainic, ci pentru faptul că Şeicaru îi respecta românismul. Îmi aduc aminte ce mi-a spus Şeicaru când mi-a dat câteva scrisori primite de la Crainic, să i le fotocopiez: "Crainic suferă cel puţin pe pământul patriei, pe când eu sunt liber, lupt cu greutăţile exilului, dar nu pot face nimic pentru neamul meu". Arestat de comunişti, Crainic a fost încarcerat timp de 15 ani, fără să fi fost judecat şi nici condamnat. Eliberat în 1962, i s-a cerut şi lui, cum i s-a cerut şi lui Radu Gyr şi multor altora, să scrie la Glasul Patriei, ziar înfiinţat de George Ivaşcu, tipărit în Berlinul Oriental şi trimis românilor din exil. Din scrisorile pe care i le-a trimis lui Şeicaru, probabil la dorinţa celor care stăpâneau ţara, mi-au rămas întipărite adânc de tot în suflet câteva rânduri: "Dragă Pomfil, ceea ce m-a entuziasmat la culme e marea ta carte "La Roumanie dans la grande guerre"! Câtă dragoste de ţară şi de neam ai concentrat tu în această carte, punând pe lângă talent o documentare ştiinţifică uluitoare. M-a făcut să te am mereu în faţă, citind-o, în mantia albă de Cavaler al ordinului Mihai Viteazul... Află că nici prin aluzie nu te-am pomenit în polemicile de aici, fiindcă cunoscându-te în fondul tău eram sigur că acest fond va izbugni vulcanic la un moment necesar. Nu m-am înşelat. Să trăieşti, Pamfil!
Ceilalţi care îi reproşează retroactiv oscilaţiile politice sau îl acuză de interese financiare sunt în cea mai mare parte evrei şi cei din camarilă, cărora le stătea în calea intereselor. Din partea evreilor este totuşi curios. Când abia începuse cel de Al Doilea Război Mondial şi se întâmpla ca un evreu să se prezinte la Curentul, pentru a fi angajat (a avut chiar mai mulţi), îi spunea din primul moment: "Două lucruri trebuie să ştii, dacă ai venit la mine: în ziarul meu nu există jidan şi Hitler pierde războiul!"
- T P.: Ce l-a determinat să părăsească Madridul, unde a locuit timp îndelungat, şi să vină în Germania, unde totul pentru el stătea sub semnul hazardului?
- R.A.d.F.: Trei motive au hotărât venirea lui în Germa­nia: primul a fost moartea lui Franco, care-l putea pune în nesiguranţă, şi, în acelaşi timp, trecerea la monahism a prietenului său cel mai apropiat, Luis Maria de Lojendio; al doilea motiv, şi probabil cel mai important, firma M.A.N. din München, pe a cărei conducere spera să o convingă să-i restitue jumă­tate din banii cu care cumpă­rase, în 1941, impri­meria Cu­rentul, dar nu a reuşit; al trei­lea motiv era Franz Josef Strauss: în Spania îi citise cartea "Défi et Reponse", tradusă în franceză, şi fusese entuziasmat de programul lui Strauss pentru Europa şi spera că îi va facilita să pu­blice pe aceeaşi temă în Ger­mania. A fost numai un vis...
- T.P.: Am şi o curiozitate de azilant de a şti care au fost deosebirile între cele două perioade mari ale exilului lui Pamfil Şeicaru: cea spaniolă şi cea germană.
- R.A.d.F.: În exilul spaniol, cu toată mizeria pe care o avea de îndurat, activitatea lui de gazetar a fost mult mai prodigioasă. Colabora la ziarul spaniol El Alcazar şi, în mod regulat, la Radio Nacional. Tot acolo, a publicat în 1946, "Pax Americana o Pax Soviética" în limba spaniolă, iar în 1949, la Paris, în limba franceză, "Dotla - rien que de cendres". În 1953, a scos o revistă bilunară, "Liberty and Justice", în limba engleză, ca mijloc de propa­gan­dă anti-comunistă,care însă nu s-a susţinut mai mult de doi ani. În cea mai mare parte, tiparul şi hârtia erau plătite din puţinii bani pe care îi câştiga cu articolele publicate în presa spaniolă şi din ce primea de la câţiva exilaţi români. Existenţa lui în Spania nu a fost lipsită de griji, cea germană a fost de-a dreptul tragică, însă a durat doar ceva peste cinci ani. Din toate aşteptările lui, a avut doar fericirea să vadă Curentul reapărut.
- T.P.: După stabilirea în Germania, în jurul lui Pamfil Şeicaru s-a format un fel de stat-major", din trei persoane, dintre care dv. sunteţi una. Dar, la un moment dat, acest "triumvirat de ajutor" s-a destrămat. Au intervenit inevitabilele neînţelegeri?
- R.A.d.F.: Trebuie să fac o rectificare a întrebării. Nu a existat niciun "stat-major", cum spui tu, niciun "triumvirat de ajutor". Eu luasem legătură cu Pamfil Şeicaru în noiembrie 1974, iar de existenţa lui Vasile C. Dumitrescu am aflat abia în momentul când s-a ivit ideea reeditării Curentului. Când         ne-am întâlnit, îmi dădusem seama că Şeicaru îi vorbise de mine şi de faptul că îi purtam de grijă (îl vizitam de patru ori pe săptămână, dar nu înainte de a face cumpărăturile care îi erau necesare). Dar Şeicaru avea o reţinere, ca să nu spun un defect: nu mi-a spus nicio­dată cine venea la el, cu cine stătea de vorbă, nu eram la curent cu cine îl vizita. Mai târziu, când Vasile C. Dumitrescu i-a găsit o locuinţă la Dachau, abia atunci mi-a spus că îl vizita şi Dumitrescu. De dr. Vasile Iliescu n-am avut idee decât în ultimul an de viaţă a lui Şeicaru. Aşa că vezi - nu a existat niciun fel de "triumvirat de ajutor" care să facă ceea ce s-ar putea face pentru Şeicaru. Vizitele pe care i le făceau cei care formau aşa-zisul "trium­virat" erau perso­nale şi singulare. Ştiu însă că acest triumvirat inexistent a fost criticat şi atacat de cei de la Madrid, ca şi de mulţi alţi exilaţi români. Se spunea că l-am acaparat şi că urmăream un singur lucru: manuscrisele!
- T.P.: Care au fost raporturile lui Şeicaru cu cei care s-au declarat a fi purtătorii de opinie ai exului românesc?
- R.A.d.F.: N-a avut niciun fel de raporturi şi nici nu putea să le aibă. Nu trebuie uitat că Pamfil Şeicaru a fost un gazetar neiertător, dar şi un patriot înflăcărat. Ce n-a putut uita şi nici ierta a fost aşa-zisa lovitură de stat de la 23 august 1944. Vedea că tocmai autorii acestei lovituri de stat, acum în libertate, se erijau în reprezentanţii oficiali ai statului român, pentru care, de altfel, nu făceau nimic. Şeicaru arăta că cei care pretindeau că vorbesc în numele poporului român erau tocmai vinovaţii trădării de la 23 august, îi ataca cu înverşunare. Din nefericire, tocmai aceştia aveau banii, erau în solda statului în care se aflau. Ei reuşiseră să-l izoleze complet pe Şeicaru, încât tot ce scria sau spunea n-ajungea decât la urechile sau în mâinile celor interesaţi, puţinilor care aveau sentimente curate pentru neamul nenorocit. Emigraţia românească nu se arăta interesată de ce scria el.
- T.P.: S-a amintit până acum, în discuţia noastră, etapa de exil a Curentului. Cum s-a ajuns la ideea reeditării lui?
- R.A.d.F.: Dragă Titu, nu sunt obişnuit să contrazic păreri personale formulate de cineva care a luat calea veşniciei. Lucrurile s-au întâmplat aşa. În toamna anului 1975, am fost chemat la telefon de un domn care se numea Vasile C. Dumitrescu: mă ruga să mă întâlnesc cu el, undeva în oraş. Numele lui îmi era cunoscut, el fiind singurul român din exil care, către sfârşitul anilor '40 şi în anii '50, a avut o activitate intensă de popularizare a realităţilor din ţările satelite Moscovei. Era invitat la toate conferinţele internaţionale care se ţineau în diferite oraşe vest-europene. M-am dus, ne-am întâlnit şi am discutat. Mi-a vorbit despre Şeicaru, de situaţia în care se găsea şi... că i-a venit o idee: "Nu se ştie cât mai trăieşte şi m-am gândit să-i facem o bucurie - să scoatem "Curentul". Ştiu că          d-ta ai o mare influenţă asupra lui. Eu nu m-am încumetat           să-l întreb, dar d-ta o poţi face.           M-am gândit ca el să treacă "Curentul" pe numele meu sau al nostru şi ziarul va apare. Dacă este de acord, îmi tele­fonezi, iar eu am să vorbesc cu notarul."
Am stat de vorbă cu Bădia - cum îi spuneam lui Şeicaru - convingându-l că apariţia Cu­rentului în Occident ar fi ceva extraordinar. Câteva săptă­mâni mai târziu, ne-am dus la notar. Pe contractul care pre­ciza că Vasile C. Dumitrescu, atât timp cât apare Curentul în Occident, este redactorul şef al ziarului, se găseşte şi iscălitura mea. Tranzacţia fusese parafată. Acesta este adevărul cu apari­ţia Curentului la München. La întrebarea pe care am pus-o dacă voi avea şi eu dreptul să public câte ceva în Curentul, Dumitrescu a răspuns imediat că nu, invocând motivul că e­ram salariat al Europei Libere. Mai târziu, neavând bani să scoată ziarul, Dumitrescu apelase de două ori la mine, promiţând restituirea sumei. I-am pus la dispoziţie o sumă destul de mare, dar n-am primit nimic înapoi. Che­mându-mă odată la telefon, ca să-şi ceară scuze, i-am răspuns că nu trebuie        să-mi restituie nimic, fiindcă ajutorul meu făcea parte din bucuria lui Şeicaru.
- T.P.: Vasile C. Dumitrescu, moştenitorul testamentar al Curentului, cum ştiam eu, avea cultul  marelui gazetar. Fiecare număr al ziarului relua câte un text şeicarian. Fiindcă în ultimii ani de apariţie, am făcut ziarul alături de dânsul, cunosc îndeaproape acest cult. Pe dv. ce v-a impresionat îndeosebi la Şeicaru?
- R.A.d.F.:  Sunt  nevoit  să  fac o rectificare: Vasile C. Dumitrescu nu era moşte­nitorul "testamentar" al ziarului Curentul, ci participant la o însărcinare contractuală. Şeicaru fusese de acord cu reeditarea Curentului, accep­tând chiar dreptul lui Dumitrescu de a fi "director", dar numai atât timp cât ziarul apare în străinătate. El spera într-o reîntoarcere în ţară şi atunci Dumitrescu nu ar mai fi fost cel care conducea Curentul. Dumitrescu a avut multe merite, "fiind el singur - cum scrie Victor Frunză, în prefaţa cărţii «O istorie a exilului românesc» - un spirit ales, un scriitor politic de excepţie". Este adevărat că Dumitrescu avea şi cultul marelui gazetar, îi era un admirator de pe timpul când se mai afla în ţară. A făcut mult pentru Şeicaru, dar cu reeditarea Curentului, cred că a făcut fapta lui cea mai bună. Textul şeicarian - cum spui tu -  a fost una dintre dorinţele lui Şeicaru. Curentul, fără articolul de fond al lui Şeicaru, nu era Curentul. Primele articole de fond din Curentul reeditat aici le-a scris Şeicaru la Dachau. După dispariţia lui, Dumitrescu a reluat o vreme articole mai vechi, până la apariţia pe scenă a lui Ovidiu Panfil lonescu, nepotul lui Şeicaru, care avea însă alte interese.                  (va urma)

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Sibiu Guitar Meeting

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

anunt-incepere-proiect-139830-final

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia