Tribuna
PNL
Lumea ca bâlci
Pamfil Şeicaru, aşa cum a fost - convorbire cu René Al. de Flers şi Titu Popescu (3)
N. I. DOBRA
2332 vizualizari

- T.P.: Am acum o întrebare la care dv. desigur că nu vă aşteptaţi şi de aceea sunt curios să văd ce îmi răspundeţi: de ce "Europa Liberă" nu a oferit o "tribună vorbită" lui Pamfil Şeicaru?
- R. A.d.F.: Într-adevăr, nu mă aşteptam, dar îmi este uşor să aflu un răspuns, în primul rând, Şeicaru singur nu accepta. Spunea: "Am respins toate sugestiile care mi s-au făcut pentru a intra în legătură cu "Free Europe", spre a-mi păstra independenţa şi a putea ţine capul sus în faţa americanilor", în al doilea rând, nu trebuie uitat că cel care avea ceva de spus în legătură cu angajările la Departamentul Român era Constantin Vişoianu, pe care Şeicaru îl făcea vinovat de nenorocirea ţării, pe care îl numea trădător, o nulitate politică, dar care se lăfăia într-o vilă cumpărată la Washington din banii ţării, delapidaţi de triumviratul Vişoianu - Cretzeanu - Niculescu-Buzeşti. Iată de ce Pamfil Şeicaru nu avea o "tribună vorbită" la Europa Liberă"
- T.P.: În privinţa concepţiei lui politice: a avut Şeicaru viziunea unei Europe unite, a susţinut el "europenizarea" României? Cartea lui despre ţările riverane Dunării poate fi considerată "europenistă"?
- R. A.d.F.: Da, cartea lui poate fi considerată în felul cum te-ai pronunţat. Şeicaru avea aceleaşi idei ca generalul de Gaulle. În discuţiile lui cu mine, menţiona credinţa lui într-o Europă unită regional şi formată din patrii, dar numai până la Nistru, nu până la Urali, cum o vedea generalul de Gaulle. La el, Asia începea de la Nistru încolo, spre răsărit.
 - T.P.: Care erau temele preferate pe care le dezvolta în întrevederile amicale pe care le-aţi avut cu el?
- R. A.d.F.: Aproape întotdeauna poporul rus şi politica internaţională americană. Apoi, aflând că una din specialităţile mele erau Orientul îndepărtat, mă bătea întotdeauna la cap cu China şi Mao.
- T.P.: Da, el a avertizat mereu şi cu vehemenţă asupra pericolului pe care îl reprezenta bolşevişinul pentru ţara noastră, întrevedea el şi un pericol unguresc în Transilvania?
- R. A.d.F.: Da, numai că nu-l lua în serios, îmi spunea că românii, în cazul că ungurii ar face ceva, ajung la Budapesta, ca pe timpul lui Béla Kun, după Primul Război Mondial, când generalul Moşoiu, în fruntea armatei române, eliberase Budapeste de trupele comuniste.
- T.P.: Importanta sa sinteză despre Primul Război Mondial, apărută în 1968, la Paris, stă sub un motto prin care elogiază misiunea militară franceză şi constată "une pathétique solidarité de foi et de sacrifice" cu soldaţii români. A fost autorul un francofil, sau doar respecta un adevăr istoric?
- R. A.d.F.: Şi una, şi alta. Şeicaru, ca sublocotenent, era comandantul unei companii de mitraliere. Armata română primind mitraliere de la francezi, Şeicaru luase parte la iniţierea în arta de a le mânui, în această perioada cunoscuse caracterul soldatului francez, cu puterea lui de sacrificiu, luptând chiar pentru o ţară care nu era patria lui. Camaraderia soldatului francez îl impresionase imens.
- T.P.: În prefaţa acestei sinteze de istorie (La Roumanie dans Ia Grande Guerre), Ion Gh. I. Brătianu remarcă situarea lui Şeicaru deasupra oricăror interese, pentru a lăsa să se vadă doar lumina adevărului. Nu vine aceasta în contradicţie cu ceea ce se colporta despre firea "interesată" a lui Pamfil Şeicaru?
- R. A.d.F.: Ai perfectă dreptate, dar trebuie să reţinem un fapt care spune mult. Înainte de cel de al Doilea Război Mondial, Şeicaru, prin articolele lui caustice şi pline de adevăruri, îşi făcuse o mulţime de adversari, mânaţi de invidie. Succesul lui îi durea, cum îi durea şi faptul că dezvăluia o mulţime de adevăruri. Şeicaru a fost o personalitate incomodă. În exil, era şi mai incomod. Spunea adevărul pe faţă şi peste tot, acolo unde putea să o facă. Nu putea uita "eroica" lovitură de stat de la 23 august 1944 şi trata cu dispreţ aşa-zisă emigraţie politică, cu sediul la Londra sau Washington, care încerca să pozeze în mare rezistenţă, după ce trădase poporul român. Făcând comparaţie cu rezistenţa naţiei încleştată cu bestia apocaliptică, Rusia Sovietică, în primii ani după "eroica" lovitură de stat, farsa lor de rezistenţialişti apărea nulă şi ridicolă. Cu atitudinea lui, Şeicaru tulbura grotescul carnaval al patriotismului întreţinut din fondurile depuse în Elveţia de guvernul Mareşalului Antonescu şi delapidate de triumviratul Vişoianu - Cretzeanu - Niculescu-Buzeşti.
- T.P.: Ce înseamnă Dotla şi ce a însemnat ea pentru Şeicaru?
- R. A.d.F.: Dotla, tradus din rusă, înseamnă "cenuşă": este un ordin dat de Stalin trupelor roşii, când au depăşit graniţele Europei - "Numai cenuşă să rămână în urma voastră!". Pentru Şeicaru, Dotla a însemnat trădare şi sacrificarea României de către camarila de la palat.
- T.P.: Foarte puţini ştiu că Şeicaru a fost şi un erou în Primul Război Mondial. Vreţi să ne spuneţi prin ce s-a remarcat?
- R. A.d.F.: Generaţiile de astăzi trebuie să cunoască acest fapt. Cum am spus, armata română fusese înzestrată de francezi cu mitraliere. Pamfil Şeicaru, ca sublocotenent în Regimentul 17 Mehedinţi, a făcut parte din grupul Cerna şi era comandantul unei companii de mitraliori. Armata română se afla în retragere şi era înconjurată de trupele inamice germane. Când s-a dat bătălia decisivă a despresurării, pe muntele "Alion", Şeicaru a luat parte la lupte, iar pentru faptele lui vitejeşti a fost decorat de regele Ferdinand cu ordinul "Mihai Viteazul", în grad de cavaler, a cărui ţinută, "cuşmă şi mantie albă, avea pe ea crucea albastră". Şeicaru avea pe atunci numai 20 de ani. A mai fost decorat şi cu "Steaua României", cu spade, cu "Croix de guerre", ordinul francez, plus două citaţii pe armată. Tot în această regiune, pe dealul "Moşului", într-o noapte din septembrie 1916, el era cu faţa spre inamic, împreună cu un camarad, Petre Gămănescu, tot sublocotenent când, dintr-o dată, un proiectil inamic a căzut şi a exploadat între ei. Suflul exploziei i-a aruncat de o parte şi de alta. Cum niciunul nu fusese rănit, Şeicaru a făcut un legământ: "Dacă voi trăi şi voi avea posibilitate, voi face o bisericuţă în acest punct, în care am scăpat de moarte". S-a ţinut de cuvânt, doar că n-a mai putut sfinţi bisericuţa, fiind nevoit să plece în exil. De acolo, de pe muntele "Alion", unde a construit bisericuţa şi un far, se vede Dunărea... Armata româna intrând în retragere, Şeicaru cu compania lui de mitraliori a rămas în arriere-garde, apărând spatele armatei până în Moldova. După război a ridicat, tot pe cheltuiala lui, monumentul "Victoriei", în Mărăşeşti, operă a scluptorului O. Han, ca amintire a luptelor duse de eroicul soldat român.
În Franţa, existau multe morminte de soldaţi români, care fuseseră luaţi prizonieri de armata germană şi duşi în lagărele de acolo. Prin anii '30, Şeicaru a reuşit să transporte osemintele lor la Soultzmatt, în Alsacia, unde a amenajat un cimitir pentru ei. În partea stângă a cimitirului, se găseşte o statuie de bronz care reprezintă România, făcută tot de sculptorul O. Han. Nimeni nu ştie cine a fost model statuii: este mama lui Şeicaru, care orbise şi pe care fiul ei o venera ca pe o sfântă.
- T.P.: Într-un număr al revistei pe care o scotea V. Frunză în Danemarca, Alergătorul de la Marathon, Vasile C. Dumitrescu a relatat un episod mai "naiv" din viaţa lui Şeicaru, anume momentul când s-a lăsat atras de un emisar al lui Ceauşescu şi a făcut o vizită incognito în ţară. Cum s-a întâmplat?
- R. A.d.F.: Ideea n-a fost nouă, nici necunoscută. Nu era însă ştiută de cei de la München. Vizitele regulate pe care i le făcea sora lui, dr. Virginia Munteanu şi fratele lui, Constantin Şeicaru, aveau un scop: ei trebuia să-l convingă să se reîntoarcă la Bucureşti. Că n-au făcut-o, este meritul lor. Apoi, în 1967, colonelul Mavrichi, care se afla în Spania, după ce stătuse de vorbă cu generalul Mihai Gheorghe, care îi fusese comandant la Batalionul vânători de munte Sinaia, îi făcuse propunerea să se reîntoarcă în ţară. Colonelul Mavrichi a fost sincer cu Şeicaru, povestindu-i ce aflase de la generalul Mihai Gheorghe, printre altele că generalul, ducându-se la consulul român de la Paris ca să ceară viză pentru Spania, consulul îi formulase o dorinţă: "Dacă în Spania vedeţi pe col. Mavrichi, sau poate vă va căuta el, vă rog să-i spuneţi că oricând doreşte să meargă în ţară ca "turist", să vină să-i dau viză. De altfel, dau vize oricui, afară de nu ar fi unul să se numească "Horia Sima". Colonelul Mavrichi încercase şi în cazul lui Şeicaru şi să-i fie intermediar în caz de acceptare. În afară de asta, chiar Viorela ducea tratative în numele lui, ea luase contact cu Constantin Flitan, pe atunci ambasadorul român la Paris. Şeicaru îmi arătase scrisoarea ambasadorului adresată Viorelei, în care îi spunea: "Am speranţa că prilejul vă va permite să remiteţi manuscrisul despre care vorbiţi... lui Ceauşescu". Era vorba despre Finlandizarea Europei. Scrisoare o pusesem la dispoziţie lui Vasile C. Dumitrescu, el aflându-se în proces cu nepotul lui Şeicaru, Ovidiu Panfil lonescu.
Ce s-a întâmplat în noiembrie 1979, a fost pentru mine o surpriză. Cu câteva zile înainte de revenirea lui, am aflat de la Vasile C. Dumitrescu că Şeicaru era la Bucureşti. Rămăsesem uluit! N-a putut contacta pe nimeni. Ceauşescu, informat de starea lui fizică şi de vârsta lui înaintată, nu l-a mai primit. Imediat după ce a revenit la Dachau, l-am întrebat unde a fost. Iată răspunsul lui: "Am fost la Viena, să vizitez o prietenă, care voia să mă vadă". L-am lăsat să creadă că acceptasem versiunea lui. (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Sibiu Guitar Meeting

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

anunt-incepere-proiect-139830-final

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia