... Sau, aşchia nu sare departe de trunchi. Zicalele i se potrivesc lui Carol Ludovic-Napoleon Bonaparte, primul preşedinte al celei de-a doua Republici Franceze.
S-a născut la 20 aprilie 1808, la Paris, fiu al lui Ludovic, unul dintre fraţii lui Napoleon I, pe care împăratul îl făcuse rege al Olandei, şi al Hortensiei de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a împărătesei Josefina. Ludovic era teribil de gelos, dar pe bună dreptate, soţia lui fiind destul de libertină în purtări. Se zvonea chiar că acest fiu n-ar fi fost tocmai al lui, motiv pentru care cei doi soţi s-au separat. După căderea lui Napoleon şi dezintegrarea imperiului, Hortensia şi fiul ei s-au stabilit în Elveţia, unde aceasta cumpărase un castel şi un domeniu pe malul lacului Constanţa. A învăţat cu perceptori particulari şi la şcoli din Germania, fără să strălucească. A petrecut mult timp şi în Italia, împărtăşind ideile carbonarilor republicani. A urmat şcoala militară în Elveţia, ajungând la gradul de căpitan. În 22 iulie 1832, când fiul lui Napoleon I, ducele de Reichstadt, a murit la Viena (avea doar 21 de ani şi era tebecist), Ludovic-Napoleon s-a declarat moştenitorul dreptului la tronul imperial al familiei Bonaparte. Susţinut de câţiva bonapartişti, a încercat, la 31 octombrie 1836, o lovitură de stat, eşuată. Arestat, a fost expulzat din Franţa. A stat o vreme prin SUA, Anglia şi Elveţia, apoi, în 6 august 1840, a încercat o nouă lovitură de stat. Eşuează şi, de astă dată, guvernul francez nu-l mai iartă, fiind condamnat la închisoare pe viaţă. Petrece 6 ani într-o detenţie mai mult decât lejeră: are un valet personal, cărţile pe care le doreşte, o metresă - cu care va avea doi copii! - poate trimite scrisori, poate primi vizite, colaborează cu articole la diferite ziare, călăreşte. Totuşi, la 25 mai 1846, evadează şi ajunge la Londra. Aici a trăit cu o actriţă de moravuri îndoielnice, până în 1848 când, la Paris, a izbucnit revoluţia şi regele Ludovic-Filip a fost silit să abdice. Este proclamată republica, iar Ludovic-Napoleon se arată susţinător al ei şi al ideilor reformiste, asigurarea ordinii şi siguranţei interne, reconcilierea între toate forţele politice, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, descentralizarea administrativă, protecţia religiei, libertatea învăţământului. Astfel a reuşit să convingă electoratul şi să fie ales preşedinte cu o majoritate zdrobitoare (74,5% din sufragiile exprimate). La 20 decembrie 1848 a depus jurământul, fiind primul preşedinte care şi-a stabilit reşedinţa la Palatul Elysée. Promisiunea lui solemnă era "să vadă duşmani ai patriei în toţi cei ce vor să schimbe pe căi ilegale ceea ce Franţa întreagă a statornicit". Această promisiune a ţinut până la 2 decembrie 1852, când, prin manevre de culise şi intimidare, Ludovic-Napoleon Bonaparte s-a proclamat împărat al francezilor sub numele de Napoleon III. Ce republică, ce drepturi cetăţeneşti, ce libertate a presei! Se proclama, în fapt, "restabilirea demnităţii imperiale în persoana lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, cu drept ereditar în descendenţa sa directă, legitimă sau adoptivă". Napoleon III a încercat să refacă imperiul celebrului său unchi, angajând Franţa în lupte care s-au încheiat dezastruos. La 1 septembrie 1870, s-a văzut încercuit de germani, cu întreaga lui armată, la Sedan. A capitulat şi a fost luat prizonier cu încă 86.000 de soldaţi şi ofiţeri (un mareşal şi 39 de generali). Colac peste pupăză, la 4 septembrie a izbucnit revoluţia în Paris, care a proclamat republica şi a instituit un guvern provizoriu. La 28 februarie 1871, Adunarea Naţională a Franţei a proclamat detronarea lui Napoleon III şi înlăturarea perpetuă de la tron a membrilor familiei sale.
La 19 martie 1871 a fost eliberat din captivitatea germană, s-a stabilit în Anglia, unde a murit la 9 ianuarie 1873. Sic transit gloria mundi...