Tribuna
Fabrica Sevis
Lumea ca bâlci
Adevărul despre "Atacul de la Berna" - convorbire între René Al. de Flers cu Titu Popescu

- T.P. - Depoziţia fostului ministru de Externe român, Grigore Gafencu, a fost considerată, de presa vremii, ca o concludentă panoramare a tragediei româneşti. Tot la proces, avocatul Robinson, din Lausanne, a afirmat că "acuzaţii aveau tot dreptul de a bănui ca Legaţia R.P.R era un centru de spionaj, pentru că erau la curent cu afacerile de spionaj ale lui Viţianu şi Măgură, de la această legaţie". Despre ce anume este vorba?
- R.A.d.F. - În Elveţia exista o societate de livrări numită EMEG, condusă de doi evrei, Viţianu şi Weisman. Ei aveau şi însărcinarea, din partea Guvernului român, să descopere conturile românilor din băncile elveţiene. Făceau, desigur, şi spionaj economic. În 1948, trecuse pe la ei şi ţărănistul Emil Ghilezan. Viţianu era sub supravegherea poliţiei elveţiene, fiind cunoscut ca spion economic şi financiar. Celălalt, Jacob Măgură (Carmel pe numele lui adevărat), fusese kaghebist şi şef al Centralei de spionaj economic a României în Europa Occidentală, cu centrul la Berna. Prin 1950, a fost rechemat în ţară, dar s-a ocupat pe mai departe, în cadrul Ministerului de Comerţ Exterior, cu afacerile comerciale ale ţării cu vestul Europei.
- T.P. - Într-o Notă de protest a Guvernului R.P.R. adresată Guvernului elveţian se afirma că "a dus şi continua să-şi ducă activitatea în Elveţia Mihail Fărcăşanu, cunoscut ca emisar al unor organizaţii fasciste", că acesta ar fi fost complice cu "autorii materiali ai crimei". Care a fost adevărata legătură a lui Fărcăşanu cu cei patru?
- R.A.d.F. - A fost în sine, numai o legătură de principiu. Dintre personalităţile refugiului românesc, Fărcăşanu a fost singurul care s-a pus la dispoziţia apărării şi nu a ţinut cont de faptul că era liberal, iar acuzaţii erau ţărănişti. Acuzaţiile care i s-au adus în presa din ţară se datorau faptului că a doua lui soţie, Louise Gunther, fusese soţia ultimului ambasador american Franklin Mott Gunther, la Bucureşti, până la lovitura de stat. Ce-i drept, el a avut întotdeauna o atitudine anticomunistă deschisă, pe faţă. În America, prin activitatea lui liberală, îşi formase o foarte puternică bază politică. Tocmai în perioada procesului de la Berna, el reuşise reunificarea liberalilor români din exil. Un motiv să fie atacat. Apoi, a fost şi primul director al Departamentului românesc de la "Europa Liberă". Deci, era normal să fie declarat "criminal".
- T.P. - Oamenii de artă din ţară, comenditaţi de partid, au intervenit şi ei. Poetul de atunci Cicerone Theodorescu se indigna în versuri ("Elveţia cea neutrală/Cuib de teroare şi-asasini"), poetul oficial Mihai Beniuc era mai inventiv ("cârdul sângeroşilor din Berna face parte din rândul otrepelor legionare"), baladistul vigilent Nicolae Tăutu a compus "Balada comunistului Şeţu" ("Nu-s dumbrăvi şi nu-s poiene/După voi să nu blesteme"), Petru Dumitriu se arăta retoric şi ameninţător ("Băgaţi de seamă, domnilor!") ş.a.m.d. Scânteia din 25 februarie informa că Scriitorii, compozitorii şi artiştii plastici înfierează pe agresorii fascişti de la Berna, prin poetul Beniuc, compozitorul Ion Vasilescu, sculptorul Ion Jalea. Erau resimţite aceste "ecouri", în Occident, în natura lor reală, de penibile slugărnicii?
- R.A.d.F. - Da! Într-adevăr erau resimţite ca penibile slugărnicii faţă de puterea politică. Să iau un singur exemplu. Petru Dumitriu, când a fugit din ţară, a trecut pe la mine, iar în discuţiile pe care le-am avut atunci mi-a mărturisit că ei erau constrânşi să scrie la comanda partidului, pur şi simplu li se dădea ordin ce şi cum să scrie. Acest exemplu poate fi extins la toţi cei care semnau asemenea texte. Nu-mi vine să cred că vreunul dintre ei, nici chiar Beniuc, ar fi exprimat vreo convingere proprie. Un om de cultură nu poate fi de o atât de mare naivitate politică.
- T.P. - Iubite prietene - ştiu că acest sentiment ne leagă, escamotând ceea ce s-ar putea numi "diferenţa de vârstâ" -, cum încadrează evenimentul de la Berna în istoria exilului românesc un atât de bun cunoscător al istoriei acestui exil, ca dv.?
- R.A.d.F. - Acţiunea de la Berna a celor patru, a fost cu adevărat un moment de culme al istoriei exilului românesc, dar şi al exilului în general. Nimeni nu a făcut, la un deceniu de la terminarea războiului, ceea ce au făcut românii, pentru a deschide ochii Occidentului în faţa pericolului comunist. Repet: în toată această istorie, cei patru eroi români au înscris cel mai spectaculos gest de protest împotriva regimului comunist, cu scopul expres de a-l denunţa.
- T.P. - Răscumpăr, poate, o parte din această neatenţie, prin precizările şi evocările de mai sus, pentru care rămân recunoscător interlocutorului meu.
Sept. 1998
(Publicat în "Jurnalul literar", nr. 19-20, oct. 1998)

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
A.D.I. Eco Sibiu

Festivalul 25 ore de teatru non-stop

Muzeul Astra

Guitar Meeting

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia