Mircea Braga mi-a dat volumul de versuri "Azi-noapte, pământul a ţipat la mine" alcătuit din ultimele poeme ale iubitei sale soţii, Rodica, plecată dintre noi fără să-şi vadă cartea apărută la Editura Limes, prima pe care am primit-o fără delicatele autografe ale scriitoarei. Am citit versurile cu sentimente învălmăşite: "un câmp de bătălie / mi-e fiinţa, / sunt spuzită de răni sâmgerânde / roşii ca macii în lanuri de grâu. / sub zăpezile ce mi-au troienit anii / sunt leşuri ce dau lujeri de flori. /aştept clipa când mireasma lor / va umple tot jurul / şi eu, vindecată de viaţă, / pe alte tărâmuri / de pace şi vis voi gusta odihna". *Rămânând pe acelaşi palier, voi spune că poeta Gabriela Melinescu a împlinit 80 de ani. Ea a fost marea iubire a lui Nichita Stănescu: "La întâlniri, ne citeam unul altuia poemele şi, cu timpul, Nichita ajunsese să-mi dicteze poemele lui. El era mai puţin interesat să publice, nu-l interesa să-şi adune toate hârtiile. Eu le-am strâns şi le-am dat unei dactilografe de la România literară să le bată la maşină. După aceea le-am dat lui Nichita şi aşa au apărut cărţile lui”. Pe Nichita l-au iubit femeile, nu ştiu dacă în egală măsură şi el pe ele. Gabriela a plecat, stabilindu-se în Suedia, în 1975, iar Nichita s-a îndrăgostit de o fată cu 23 de ani mai tânără, Tudoriţa Tărâţă (Dora), cu care s-a căsătorit cu câteva luni înainte de-a muri (13 XII 1985). 
S-a scris mult şi frumos despre Fred Nuss, cât a trăit şi, mai ales după ce a murit. Om la locul lui, cu bun simţ şi cu conştiinţa valorii. Am umblat cu el pe toate coclaurile judeţului, sas bonom, calculat, cu sandviş şi sticluţa cu ceai în genţile lui doldora de aparate ("Nu ştiu când ajung acasă şi dacă-mi dă cineva de mâncare până diseară!") Mi-a povestit din copilăria şi tinereţea lui de necăjit, de pasiunile lui pentru mecanica fină şi...fete frumoase, cum a intrat în partid la 26 de ani, "pentru compoziţie" şi cum asta l-a ajutat să ajungă fotograf la "Flacăra Sibiului" în 1963, coleg cu Gh. Sasu, Pavel Bud, Mircea Cătană, Ioan Nistor, Nicolae Izdrailă, Gh. Niţu, Al. Constantinescu, pe unii mai găsindu-i şi eu, mai târziu, la Tribuna. Mai rar sas care are umor, dar Fred avea, mai ales dacă, pe undeva, eram îndemnaţi la un ştampăl de rachiu. Mi-a fost drag, pentru că era o companie plăcută. Am multe amintiri cu el, dar nu e momentul să le evoc acum şi aici. Poate, dacă mă mai ţin balamalele şi mă păsuieşte... Alzheimer, voi însăila o carte cu toţi colegii şi prietenii de la Tribuna, locul în care mi-am trăit cei mai fericiţi 50 de ani ai existenţei mele pământene. Fiindcă, din păcate, dintre vechii "ortaci" ai lui Fredi, cei mai mulţi s-au dus în lumea celor drepţi, iar nici noi, cei care am mai rămas, nu ne simţim prea bine cu anii pe care-i ducem în cârcă, într-o vreme cu mai multe coborâşuri decât cu speranţe de suişuri. Oricum, de câte ori voi bea un ştampăl de rachiu bun şi voi mânca nişte jumeri proaspete ca la Şura Mică, crocante, scoase din oala cu untură fierbinte a unui amic de-al lui tipicar, îmi voi aminti cu nostalgie de Fred, poate cel mai îndreptăţit urmaş al lui Emil Fischer, fotograful emblemă al Sibiului vechi.