Dar cine îşi mai aminteşte de autorul acestor vorbe de adâncă înţelepciune şi de mare actualitate? Samuil Micu zis şi Klein, filolog, istoric, teolog (greco-catolic), traducător, originar din Sadu (1745 -1806), botezat Maniu Micu, membru marcant al Şcolii Ardelene. Iar urmărind ce se scrie şi cum se vor­beşte în România de azi - pe stradă, dar mai ales la tv - n-am putut să nu-l pomenesc pe autorul "Istoriei, lucrurilor şi întâmplărilor românilor". Cum nu pot să nu vi-l readuc în memorie pe inegalabilul matematician Grigore Moisil, care nu se ferea să declare că "nu toate meseriile pot fi reduse la numărul de "ore-cur" petrecute la birou, e nevoie şi de "ore-cap"". Iar de aici încep problemele noas­tre, ale românilor. După brambureala din '89, ne-am trezit precum nişte pui de găină, abia ieşiţi din găoace, a căror cloşcă a fost făcută supă cu găluşte şi papricaş pentru nişte musafiri ne­poftiţi. Aşa că nu le-a fost deloc greu unor politicieni bătrâni, gen Ion Iliescu, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, Victor Stănculescu, Petre Roman, Dan Marţian, Ion Aurel Stoica, Traian Băsescu, toţi cu pedigree în Partidul Comunist, să ne convingă că ei sunt cei mai pricepuţi să ia frâiele ţării în mâini. Încă nu m-am sclerozat şi-mi amin­tesc perfect primele luări de poziţie ale acestor lideri de conjunctură: Iliescu li se adresa "revoluţionarilor" cu "stimaţi tovarăşi", până când l-a tras unul de mânecă şi i-a spus că, de-acum "sun­tem domni"! Îl văd şi-n vis pe dementul de Mazilu, cocoţat pe un tanc ruginit, desfigurat, urlând  "Moarte pentru moarte!". Închid televizorul când vâd că apar alde Ion Caramitru, Victor Rebengiuc (cu acel gest incalificabil), Mircea Dinescu, nişte ca­botini, interpretând roluri prost învăţate. (Guralivul Dinescu nu-şi găsea, de astă dată, vorbele, dar îl avea sufler din off pe mult mai versatul Caramitru: "Mirceo, fă-te că lucrezi!" La ce să lucreze, că ăsta nici la bucă­tărie - de n-ar fi ăia de mese­rie din culise - nu se pricepe, dar dă reţete la TVR unor doamne care-l sorb din priviri pe disidentul aprovizionat la vilă de ăia care se făceau             că-l păzesc (de cine)?

Probabil că vă întrebaţi ce m-a apucat să-mi amintesc de jigodiile din '90. Păi, cei de acum mă fac să nu-i uit pe ăia, fiindcă sunt croiţi după chipul şi asemănarea acelora, doar că mai perfizi, mai făţarnici, mai ipocriţi, iar unii şi mai proşti. Norocul nostru, al sibienilor - atât cât mai există - este că pecin­ginea dâmboviţeană ajunge greu peste munţi, dar unele semne de molimă încep să se arate pe la vârfurile admi­nistraţiei şi instituţiilor de stat (degeaba)! Eu nu spun ca Radu Vancu, în vogă, că "peste inimă mi-a crescut păr", dar simt pe zi ce trece că devin un soi de clovn trist, care uită să râdă normal şi-atunci se machiază strident. Şi îmi stăruie în minte cea mai aspră "înjurătură" a unui bătrân de prin Sălaj adre­sată politicienilor de-acum: "Risipească-i Dumnezeu!".