Este o plantă perenă, legumicolă, condimentară, cu efecte medicinale. Este cunoscut din Antichitate, fiind originar din Siberia şi Mongolia. Rezistent la temperaturile scăzute. Nu suportă excesul de apă în sol.

Înfloreşte alb-galben, în perioada august-septembrie. Fructe, achene, mici. Frunzele şi tulpinile conţin ulei volatil, tanin, substanţe amare, vitamina B1, vitamina C, săruri minerale.

Frunzele şi tulpinile sunt folosite în alimentaţie pentru aromatizarea conservelor de carne şi legume, castraveţi în oţet.

Tarhonul se foloseşte în cazul afecţiunilor la ficat, rinichi şi stomac. O cură cu ceai de tarhon regenerează ficatul. Ajută la scăderea nivelului glucozei din sânge, stimulează pofta de mâncare, şi ca remediu împotriva formării cheagurilor de sânge în interiorul vaselor sanguine, ale inimii şi creierului, protejând de atac de cord şi accident vascular cerebral.

Tarhonul conţine multe vitamine, care sunt antioxidanţi puternici, prevenind apariţia bolilor. Uleiul esenţial eugenol din plantă este folosit ca anestezic local, antiseptic şi pentru dureri de dinţi. Ceaiul de tarhon este bun pentru insomnie, iar planta este considerată un întreţinător al organismului.

La prepararea mâncărurilor, planta se adaugă la terminarea lor, în scopul de a păstra aroma şi gustul.

Tarhonul are calitatea de a reduce febra. Pus la macerat în oţet şi apoi aplicat sub formă de comprese la articulaţiile de la mâini şi glezne. Tarhonul nu are contraindicaţii dacă este folosit cu măsură.

Esenţa de oţet de tarhon se obţine din frunze proaspete culese, care se introduc într-o sticlă, peste care se toarnă oţet de vin sau oţet de mere şi se lasă la macerat 10 zile. Se fac comprese la încheieturile de la mâini şi picioare pentru a înlătura durerea.