Îşi mai aminteşte cineva de frumoasa poezie a lui Nicolae Labiş "Moartea căprioarei", în care povesteşte cum, în vreme de foamete, l-a însoţit pe tatăl lui la vânătoare, iar acesta a împuşcat o căprioară, ca să aibă familia ce mânca? Şi zice poetul la final: "Pe-o nară puşca tatii scoate fum/vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!/Înalţă tata foc înfricoşat/Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!/De pe frigare, tata scoate-n unghii/Inima căprioarei şi rărunchii/Ce-i inimă? Mi-e foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea/Tu iartă-mă, fecioară, tu, căprioara mea!/Mi-e somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!/Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!"
Ei bine, eu sunt un fel de Labiş la vârsta a treia, în vreme de caniculă şi secetă, aşa că nu "mănânc şi plâng, mănânc", ci merg, de câte ori am ocazia, pe terasă la Frieda, unde mă uit şi beau, mă uit (parafrazându-l pe poet). Mulţi se strâng acolo ca să mănânce oarece, alţii ca să stea de vorbă şi să pună de-o jidănie, alţii aşteaptă să se termine programul la instituţiile unde sunt angajaţi, să semneze condica şi să revină, alţii, în uniformă, se bagă la umbră mai deasă, în fundul curţii, alţii îşi scot nevestele la "pietonală" (vorba vine, pentru că umblă bicicliştii, motocicliştii şi automobiliştii mai dihai decât pe Alba Iulia), alţii sunt plecaţi după cumpărături şi uită să mai ajungă la domiciliu cu legumele care se ofilesc şi carnea care începe să se fezandeze, alţii pur şi simplu obosesc citind o gazetă sau fac economie şi vin ca să audă ce se mai întâmplă în oraş şi în ţară etc. Eu, recunosc, merg să mă întâlnesc cu câţiva amici, să le spun cine-a mai murit (la cei care nu-s abonaţi), să beau o bere, două-după împrejurări-dar mai ales să mă uit împrejur, strada Nicolae Bălcescu fiind populată cu o faună şi floră pe care în niciun oraş din Occident n-o vei întâlni: la ora 12. În puterea zilei, când, teoretic, oamenii ar trebui să fie undeva la muncă: în fabrici, uzine, pe ogoare, în institute de cercerare, în biblioteci, la şcoli, pe Corso e o viermuială precum în Piaţa Tien-An-Men din Beijing când e miting în amintirea lui Mao. Mă uit şi recunosc că-mi plac oamenii, mai ales cei tineri, nu şi puzderia de milogi care înfruntă cu stoicism canicula, oricum mai suportabilă când ceri în loc să faci ceva. Am fost prin câteva ţări aşa-zis civilizate, dar nu se compară cu spectacolul oferit de centrul nostru de sorginte medievală, pe care s-a altoit spiritualitatea daco-romană, din care, ce-i drept, s-a cam ales praful (pulberea încă nu!) Proştii care mă urăsc - fără motiv declarat - mă văd şi îşi închipuie că stau la Frieda pentru că n-am altceva mai bun de făcut cu banii din pensie, fără să înţeleagă că mai sunt şi inşi care când beau se uită şi împrejurul lor. Ca să nu mai spun că încerc să respect indicaţiile de-a bea zilnic, minim doi litri de lichide. Câte o dată, mai rar, nici nu reuşesc. Oricum, pe terase, oamenii nu vin să se-mbete.