Se mai numeşte genţiana galbenă. Creşte în zona de munte, în terenurile calcaroase, la altitudini de 800-2.000 m. Este declarată monument al naturii, fiind interzisă recoltarea ei din flora spontană. În scop medicinal, se recoltează numai din culturi. Înfloreşte în luna iulie, florile având culoare galben-aurie, fiind dispuse înspre vârful tulpinii. Din fructele plantei ies o multitudine de seminţe care ajută la înmulţirea plantei.
De la această plantă se recoltează rădăcina după al 5-lea an. În general unele rădăcini ating 20-25 ani, având grosimea unui braţ. Recoltarea se face după căderea frunzelor, la sfârşitul toamnei şi iarna. După ce trece iarna, primăvara se pot dezgropa rădăcinile. Rădăcinile se sapă şi sunt scoase afară. Ploaia le spală şi soarele le usucă. În acelaşi timp se produce şi o fermentaţie care nu??? întăreşte culoarea galbenă. După ce a fost scoasă din pământ, curăţată şi uscată, se împachetează în saci. Cel mai indicat este recoltarea plantei toamna, pentru a nu distruge specia. Prin tăiere şi uscare, se pierd o serie de proprietăţi. Prin prepararea sub formă de tinctură, se păstrează calităţile plantei.
Rădăcina se întrebuinţează contra anemiei şi a frigurilor. Poate elimina apa de la plămâni fără a mai fi nevoie de puncţii. Ceaiul se pepară câte 10 grame rădăcină, care se fierbe la 1 l apă. Se bea câte o ceaşcă pe zi, înaintea mesei.
Genţiana are şi proprietăţi anti-radiaţie, ajută la eliminarea viermilor intestinali şi la funcţionarea normală a stomacului, înlătură durerile de cap. Se prepară sub formă de ceai. Într-o carte cu plante medicinale de la 1557, Hieronimus, cunoscut ca savant pe acea vreme şi mare cunoscător de plante medicinale, spunea că genţiana era cea mai folosită plantă în Germania.
Nu se va administra femeilor gravide şi celor care alăptează. Este una din cele mai amare plante cunoscute.