Un clasic al literaturii franceze a fost Jean Racine (1639-1699), dramaturg, poet, istoric şi... curtean al regelui Ludovic al XIV-lea. A ajuns în graţiile acestuia după ce a scris un poem laudativ şi, dintr-un tânăr orfan de mic şi sărac, la 25 de ani s-a văzut cu sacii în căruţă, primind funcţii care i-au adus venituri sub­stanţiale, între care cea de trezorier. S-a căsătorit cu o domnişoară bine dotată material, Catherine de Romanet, cu care a avut 7 copii. Dar, notorietatea i se trage din piesele de teatru pe care le-a scris şi s-au bucurat de succes, tragedii în versuri precum: Andromaca, Britanicus, Berenice, Ifigenia, Fedra... A murit relativ tânăr, în plină glorie, membru al Academiei Franceze, înălţat de rege la rangul de cavaler. După această (cam lungă) punere în temă, iată câteva citate avându-l ca autor: "Nu există secrete pe care timpul să nu le dezvăluie; Greşelile mărunte vestesc păcatul mare; De-mi strâng la piept rivalul, o fac ca să-l sugrum; Mai tare suferă aceia a căror durere e tăcută; Se imită unii pe alţii, caraghioşii, şi asta numesc ei înalta societate". Racine şi Corneille sunt consideraţi fondatorii tragediei clasice franceze, piesele lor rezistând trecerii secolelor. n "Ocasii de a bea şi motive de a bea aflăm câte ne plac. Beau tinerii şi bătrânii, femeile şi copiii, ziua, să se întărească, noaptea, să se veselească. La botezuri, de bucurie, la ospeţe, de veselie, la morţi, de supărare, la sărbători, de înviorare. Cumpărăturile se sfinţesc cu libaţiuni, vânzările se încheie cu aldămaşuri" (Socie­tatea de mâine, Cluj, 20 şi 27 Decemvrie 1925). Străvechi obiceiuri româneşti, la care nu vom renunţa în vecii vecilor şi-ar fi păcat!) n Mă întreba un amic, aşa, într-o doară: "De ce vor ăştia să ne facă să-i urâm pe ruşi şi să-i iubim pe ucraineni, când, de fapt, de-a lungul vremii, ne-am încontrat şi cu unii, şi cu ceilalţi?" Ştia că nu discut politică, o dată pentru că nu am stofă de analist şi altă dată, ca să nu mă cert cu prietenii cu alte păreri. Aşa că i-am răspuns precum Oracolul din Delphi: ’’S-ar putea ca, peste un timp, să fie invers". n În limba română, cuvântul "empatie" a început să circule relativ târziu (ca şi altele, apărute în limbajul de lemn de după '89), dar acest concept a fost "inventat" de filozoful german Robert Vischer, cu referire la domeniul estetic, dorind să facă distincţie între două niveluri de percepţie a unei opere de artă: verstehen (a înţelege) şi Einfühlung (interio­rizare). Asta se întâmpla pe la 1870. Suntem în urmă rău! n Scriind despre curajul sub alte forme decât cel dovedit în război, Petru Creţia (1927-1997), filozof, eseist, eminescolog, profesor de limba greacă, traducător al scrierilor lui Platon, conchidea: "Să-ţi creşti în durere copii rău născuţi, să îngrijeşti ani şi ani părinţi neputincioşi, să trudeşti câineşte pentru puţin şi să pierzi şi ce ai, să rabzi fără murmur chinurile trupului, să fii obscurul erou al unei dăinuiri". Asta-i viaţa celor mai mulţi dintre noi şi ăsta-i adevăratul curaj, să înfrunţi toate urgiile sorţii şi să mai poţi zâmbi uneori. n Pour la bonne bouche, o pehlivănie evreiască: În timpul unei partide de poker, Moshe
face infarct şi-o mierleşte. "Şi, ce facem acum?", întreabă Blum. "Scoatem şeptarii", îi răspun-
de Levi.