* Duminica a 4-a din Postul Mare este închinată de Biserică pomenirii Sf. Ioan Scărarul, autorul lucrării intitulate "Scara" (sau "Scara Paradisului").
Biserica ne pune înainte în această săptămână figura acestui mare ascet, pentru a ne da astfel un model de creştin realizat.
Sf. Ioan s-a născut în Palestina, în jurul anului 579 şi şi-a petrecut viaţa în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, unde a trăit până în jurul anului 649. Aici el a ajuns prin post şi rugăciune, asceză şi contemplaţie, pe o înaltă treaptă a desăvârşirii, motiv pentru care Biserica l-a aşezat în calendar, pe data de 30 martie şi i-a dedicat şi Duminica a 4-a din Postul Mare.
Scărarul i se zice după numele cărţii scrise de el şi care se numeşte "Scara".
Această lucrare l-a făcut celebru în istoria vieţii creştine. El a alcătuit-o la bătrâneţe, pentru a da monahilor o regulă scrisă după care vieţuind să urce spre cer ca pe o scară, asemănătoare celei văzute de patriarhul Iacov la Betel în vis (Fac. 28, 11-22).
Fiecare treaptă înseamnă despărţirea de un păcat şi dobândirea unei virtuţi antagonice, iar în acest urcuş nu există oprire. Sf. Ioan descrie toate ispitele care asaltează sufletul omului, în drumul spre desăvârşire, şi felul cum pot fi biruite.
Lucrarea are 30 de trepte (capitole), fiind sinteza cea mai desăvârşită a literaturii ascetice, iar lectura ei este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare.
Cartea a intrat în atenţia creştinilor de îndată ce a fost scrisă. În zestrea spiritualităţii ortodoxe româneşti a intrat din momentul în care a fost tradusă de către mitropolitul Varlaam al Moldovei...
* Pericopa evanghelică a acestei săptămâni (Mc. 9, 17-32) ne prezintă minunea săvârşită de către Mântuitorul cu un tânăr stăpânit de un duh rău. Tatăl lui l-a dus la apostoli, dar aceştia n-au putut să-l vindece. Atunci l-a adus în faţa Mântuitorului, care i-a zis: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede". La care tatăl copilului, cu lacrimi în ochi, ştiindu-şi credinţa slabă, a răspuns: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Mişcat de suferinţa tânărului şi de credinţa smerită a tatălui, Iisus îi porunceşte duhului necurat să iasă din copil. La întrebarea ucenicilor de ce n-au putut şi ei să izgonească duhul cel rău, Iisus le răspunde: "Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât cu rugăciune şi cu post" (Mc. 9, 29).
Prin post şi rugăciune, credinţa se întăreşte, în sensul că ea nu rămâne doar o simplă convingere intelectuală, ci devine o stare existenţială. O stare de legătură cu Dumnezeu, prin intermediul harului Său, care devine prezent permanent în viaţa noastră.
Foamea de Dumnezeu, stimulată de postire, ne umple de prezenţa harului lui Dumnezeu, mai ales atunci când este însoţită de rugăciune. Căci prin rugăciune noi intrăm în dialog cu Dumnezeu şi ne unim cu El.
Iar când omul se umple de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune şi postire, atunci demonii se tem de om, nu de om ci de harul Duhului Sfânt prezent în om, de Dumnezeu.
Prin post şi rugăciune, omul devine puternic, iar duhurile se înfricoşează şi pleacă de la el, nu mai au putere asupra lui.