Astăzi se împlinesc 62 de ani de când a mierlit-o unul dintre marii criminali ai lumii, losif Visarionovici Stalin (Djugaşvili, pe adevăratul nume, născut la 21 decembrie 1879, în Gori, un orăşel din fundul Georgiei). EI a afirmat despre români că nu sunt un popor, aşa cum, cu siguranţă, zicea despre mulţi alţii, aflaţi chiar în componenţa Uniunii Sovietice, al cărei "Tătuc" era. Unii îl venerează încă, pentru că l-a oprit pe Hitler din nebunia lui de a stăpâni Europa şi lumea, când,de fapt, milioanele de soldaţi şi de civili sacrificaţi sub sloganul: "Totul pentru front, totul pentru victorie" au câştigat acest război sălbatic, care ne duce cu gândul la epocile de început ale omenirii.
Răsfoind pagini de istorie, mă gândeam câte nenorociri s-au petrecut, la noi şi aiurea, tocmai primăvara, poate cel mai poetic, romantic, blând din toate anotimpurile anului: în martie 1938, Germania înglobează Austria, prin cunoscutul Anschluss, făcând primul pas spre declanşarea războiului; în martie 1939, Germania invadeaza Cehoslovacia; în martie 1945 s-a format guvernul de tristă amintire prezidat de dr. Petru Groza; în martie 1949 a demarat "transformarea socialistă a agriculturii la noi, colectivizarea forţată; în martie 1965 a murit Gheorghiu-Dej şi a venit la putere Nicolae Ceauşescu, a fost înlocuit dracul cu mumă-sa; în martie 1968 a început "nebunia" de la Praga; în martie 1977 a fost cutremurul dezastruos din România; în martie 1990 au început "operaţiunile" (citeşte "bombardarea") NATO în Iugoslavia...
Dacă mai vreţi, vă mai dau argumente că luna martie vine cu mai multe nenorociri decât altele, poate pentru că, odată cu fluturii, muştele, ghioceii, viorelele, se trezesc în oameni şi instinctele primare.
Revenind de la ce am pornit, vreau să vă spun că aveam 7 ani şi-un pic când a murit Stalin, dar îmi aduc aminte ce doliu, ce tristeţe, ce buimăceală era la şcoala de pe strada Zaharia Boiu (de-i zice acum "Regina Maria", ca la înfiinţare, în 1929), ce muzici sinistre se transmiteau la radio şi la difuzoare, iar noi, copiii, trebuia să stăm spăşiţi, cu mâinile la spate, în bănci, privind pe furiş la învăţătoarea care se silea să plângă. Adevărul e că multă vreme, am chiar crezut că "Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus", mai ales că am citit zeci de cărţi şi am văzut toate filmele "cu război" din acea perioadă. ÎI credeam uriaş, văzându-l cocoţat pe înalta tribună la diferite aniversări, iubitor de copii, care-l potopeau cu flori şi îmbrăţişări, un supraom. Ca să citesc, mai târziu că era o stârpitură, plesnind de venin şi de complexe: "Era scund de statură şi avea un corp urât, scurt şi îngust, iar picioarele şi mâinile prea lungi. Mâna stângă şi umărul îi erau puţin înţepenite. Avea o burtă destul de proeminentă, iar părul i se rărise, faţa îi era albă, cu pomeţi rumeni, dinţii îi erau negri şi neregulaţi, îndoiţi spre înăuntru. (Portret făcut de un diplomat, care nu uită să arate şi o calitate a dictatorului: "ţinea" la băutură şi se distra văzându-i pe alţii îmbătându-se. Asta era şi una din plăcerile lui Nicu Ceauşescu!)
Voi încheia cu o vorbă de-a istoricului francez Edgar Quinet: "Prietenia Rusiei a fost mai funestă pentru români decât ostilitatea tuturor celorlalte popoare împreună." Nu l-a întrebat nimeni: "Şi, ce soluţie ne propui?" Englezii şi americanii numai grija noastră n-o au.