Termenul acela ajuns obositor şi comic la cât de folosit a fost şi este de autorii monografiilor de localităţi, "străveche vatră", este, în cazul Slimnicului de lângă Sibiu, o realitate istorică. Slimnic poate fi numit "străveche vatră", poate una din cele mai străvechi din judeţul nostru. Aici găsim urme din epoca pietrei şi a bronzului, aşezăti dacice - trei, la Şarba-Stempen, în Lunca Frumoasei şi Pe Vale, continuate, ca locuire, şi după cucerirea romană, "satul" de la Şarba fiind una din cele mai mari aşezări rurale din Dacia Traiană, zona fiind locuită chiar şi în perioada "întunecată" de după marile migraţii.
Denumirea "românească" a localităţii, Slimnic e, evident, de origine slavă, îmsemnând, pare-se, sau confluenta de ape, sau loc cu pruni. Se pare că slavii au foat aici o prezenţă puternică, deoarece, nu, ceva mai încolo, pe drumul Mediaşului, e satul... Ruşi (care şi în germană, Reussen, are aceeaşi semnificaţie). Denumirea germană de Stolzenburg (săseşte "Stulzembrich"), deşi este de multe ori asociată cu cetatea care a făcut această comună faimoasă printre turiştii amatori de romantism şi ruine medievale, vine, de la localitatea "soră" din Luxemburg, de unde pare-se că au sosit primii "hospites" flamando-germanici aici. Stolzenburg, cetatea mândră / a celor mândri. Totuşi, denumirea mai veche pare a spune altceva. Prima atestare scrisă a Slimnicului, la anul 1282, se referă la un anume Reynaldus, preot paroh (plebanus) de "Stolshunbercht", decan al provinciei "Zibiensis". Mai exact Stolzemberg, denumire folosită în documente până prin 1341. Deci nu "cetatea", ci "dealul", "mândru"/"celor mândri" am spune. Pentru că iniţial a fost dealul, apoi cetatea. De la 1394, apare denumirea cunoscută, de Stolzenburg. În maghiară se numeşte "Szelindek", în traducere aproximativă "câine de pază", cât se paote de potrivită locului şi mai ales cetăţii, de la înălţimea căreia se poate supraveghea drumul ce leagă Sibiul de Mediaş. Cetatea a fost, se crede, realizată pe cheltuiala oraşului Sibiu, pentru a avea un avanpost la frontiera dintre scaunul a cărui capitală era oraşul de pe Cibin şi cel al Mediaşului, destinaţia ei strategică fiind să oprească sau să întârzie atacurile care ar fi venit dinspre nord..

Cetatea, între legende şi realitate

Se spune că, în vremuri vechi, un mare vrăjitor de pe aceste locuri avea trei fete, toate frumoase şi bune cunoscătoare ale meşteşugului magiei. Ele au fost luate în căsătorie de trei fii de regi (sau ai aceluiaşi rege, nu mi-e foarte clar) şi au decis ca fiecare dintre fiicele vrăjitorului să construiască o cetate. Sora mai mare, mândră şi încrezătoare în forţele sale (chiar şi magice), a construit, într-o singură zi, o cetate pe dealul Tălmaciului. Datorită frumuseţii sale, construcţia a fost numită "Coroana Ţării"/"Landskrone". Fiica mijlocie a ales satul cu "Dealul Mândru", Stolzenberg, pentru a-şi zidi, în trei săptămâni, cetatea, mândră şi ea: Stolzenburg. Cea mai mică dintre surori, bineînţeles şi cea mai frumoasă şi mai cu minte, a ales pentru cetatea sa dealul ci cea mai mică înălţime: cel al lui Mihail/Michel de la Cisnădioara. Dar a spus "De una singură nu pot face nimic, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să construiesc aici o cetate şi o biserică". Morala, tipică spiritului religios săsesc lutheran, este clară şi, pe deasupra, reală: cele două cetăţi, Landskrone şi Stolzenburg, clădite din mândria de a, cum s-ar spune acum, epata, au rămas doar nişte ruine, dar Michelsberg, lucrarea mezinei şi credincioasei fiice de vrăjitor a rămas în picioare până astăzi. Oaltră legendă spune că cetatea a fost construită de un rege sau jude regal, şi că proprietarul era foarte mândru - "stolz" de ea. 

De fapt, nu se cunoaşte data "oficială" a ridicării cetăţii Slimnicului de pe dealul Burgbaesch. Tradiţia şi modul de construcţie, spun că ar fi vorba de secolul al XIV-lea, deşi arhiva parohiei, care, după cercetătorii şi istoricii saşi ai secolului XIX (printre care şi Johann Plattner, parohul local), se întindea înapoi în timp până la anul 1326, nu pomeneşte nimic de cetatea de pe deal. Dar se spune că pe unul din arcele din cărămidă din cetate, dărâmat în 1824, se afla scris anul 1253 sau 1258. Dincolo de presupuneri, prima atestare documentară a cetăţii Stolzenburg apare abia la 15 octombrie 1529, dată la care a fost ocupata de trupele lui Ioan Zapolya.
Ca formă, cetatea nu are un traseu regulat al zidurilor, forma sa fiind alungită pe axa nord-sud, lungimea totală a ei fiind de 300 m, zidurile, sprijinite prin contraforturi ajungând la 18 m înălţime. În interior,e ste împărţită în două curţi, una la nord, şi alta la sud, despărţite prin zidurile unei biserici maiestioase, dar niciodată terminate. Iniţial, erau trei turnuri: Trunul Clopotniţei, cel mai solid construit, înalt de 12 metri, la parterul lui fiind identioficate urmele unei capele gotice, presupusă a fi cea cu hramul "Tuturor Sfintilor", menţionată în analele parohiei evanghelice, şi datată din anul 1342. Turnul de poartă cel mai întărit, aflat pe latura sudică s-a prăbuşit la 1870. În partea de nord-vesti lângă Turnul Clopotnitei a mai existat un turnuleţ de observare, în care se aflau clopote, care erau trase în caz de primejdie. Ca orice fortificaţie săsească tradiţională, nu lipseşte aici nici faimosul "Spaeckturm", Turnul slăninilor, un fel de "figider" în care sătenii îşi păstrau rezervele de carne de porc pe timpul verii.

Cetatea a fost extinsă în secolul al XV-lea, iar zidurile înălţate, cu metereze si guri de păcură. În secolul al XVI-lea, la sud, s-a ridicat un bastion, în jurul fântânii, de 40 m adâncime, care asigura aprovizionarea cu apă în vreme de asediu. La vest s-a mai construit un bastion artilerie. Cetatea de pe deal a fost, la un moment dat, "dublată" de
a doua incintă de ziduri de fortificaţie (demolată de rebelii curuţi la 1706), care pornea, din zona bastionului fântânii, spre vest si spre est, până la biserica şi casa parohială de la poalele colinei.  În anul 1717 s-a început, cu bani din colectă publică făcută în satele săseşti din împrejurile, reparaerea cetăţii distrusă de asediile curuţilor, dar lucrările au fost întrerupte după doi ani, în 1719, de o epidemie de ciumă. La 1800 s-a reconstruit o parte a zidrilor cetăţii dar în 1855 s-au dărâmat porţiuni din zidul bisericii pentru a se clădi zidul de imprejmuire a cimitirului, iar la 1872 s-a prăbuşit partea sudică a zidului curţii fântânii. Valul distrugerilor voluntare sau nu, a continuat şi în secolul XX, când, în Primul Război Mondial, a fost rechiziţionat un clopot de mare valoare istorică, iar în 1944 orologiul din Turnul mare/Clopotniţei a fost stricat de soldaţii sovietici.
În 1957, s-a restaurat clopotnia, cu bani din donaţiile localnicilor, în 1959 au fost restaurate, cu bani de la buget, turnul din partea de nord-vest si zidurile cetăţii.

În calea atacurilor

Cetatea Stolzenburg era de strajă la drumul "strategic" Sibiu-Mediaş. Menirea sa de avanpost al Cetăţii Sibiului a fost suprasolicitantă de-a lungul istoriei. Era şi o cetate - adăpost pentru populaţia locului, sătenii refugiindu-se aici din calea invadatorilor sau prădătorilor. Trecând peste atacul mongol de la 1241, când mai mult ca sigur că cetatea nu exista. Valul de atacuri începe cu incursiunile turceşti de la 1438, 1442, 1493 sau 1658.  În 1529, cetatea este atacată şi ocupată de Blasius Somlyay (nu sunt sigur de exactitatea numelui) , comandant al principelui transilvan Janos Szapolyai/Ioan Zapolya, în timpul războiului purtat împotriva lui Ferdinand de Habsburg, cu care îşi disputa coroana Ungariei. În acelaşi an, Slimnicul este prădat de trupele moldovene trimise în ajutorul principelui maghiar de voievodul Petru Rareş, conduse de marele vornic Grozav. În 1531, Zapolya ocupă iar, pentru trei săptămâni, fortăreaţa. În 1602, trupele lui Szekely Mozes/Moise Secuiul, care se ridicase împotriva stăpânirii habsburgice, sunt primite în cetate. La începutul secolului al XVII-lea, Bathory Gabor/Gabriel Bathory ocupă Slimnicul şi comite numeroase abuzuri (la fel ca în Sibiu). În 1659, prinicpele Rakoczy Gyorgy II/Gheorghe Rakoczy al II-lea ocupă şi el localitatea. La 1706, Slimnicul este cucerit de rebelii curuţi antihabsburgici conduşi de Lorincz Petri şi rămâne în mâinile acestora timp de un an. Ultimii "ocupanţi" au Slimnicului au fost trupele revoluţionare maghiare ale generalului Jozsef Bem, care a poposit aici pe 19-20 ianuarie 1849, inainte de a cuceri Sibiul. Trupele maghiare au roşas în sat până pe 30 ianuarie, vreme în care au prodat cam tot ce s-a putut prăda. 

O altă legendă, plus ceva inscripţii...

Referitor la perioada atacului curuţilor, Ioan Părean, în "Una dintre legendele cetăţii Slimnicului",  povesteşte că "...în cetate se apărau bărbaţii satului care puteau să poarte arme şi câteva zeci de soldaţi austrieci. Provizii aveau suficiente, iar apă de băut aveau din fântâna săpată în stânca pe care fusese ridicată cetatea. (...) După multe săptămâni de asediu, cu pierderi de vieţi omeneşti în ambele tabere, apărătorii cetăţii erau la fel de bine hrăniţi şi nu dădeau semne că ar suferi de înfometare. Se întrebau curuţii cum se face că cei din cetate, măcinaţi de foame, nu ridică steagul alb ca să ceară pace şi îndurare. Oricâte provizii ar fi avut, asediul îndelungat ar fi golit cămările cu alimente. Ei nu ştiau că în urmă cu zeci de ani, după asediul lui Zápolya, saşii săpaseră un tunel lung şi adânc ce lega cetatea de o capelă din cimitirul săsesc, trecând pe sub albia pârâului Slimnic şi pe sub drumul care lega cetatea Sibiului de cea a Mediaşului. De câteva ori pe săptămână, locuitorii rămaşi în sat, femeile, copiii şi bătrânii, în frunte cu preotul lor, toţi în haine cernite, duceau cu alai, pe ultimul drum, câte un „răposat” în progadia satului. În copârşeu (sicriu) puneau alimente de tot felul şi îl lăsau în capela-cavou. Noaptea, câţiva dintre apărătorii cetăţii, veniţi prin tunel, duceau între ziduri cele necesare traiului.
Se spune că o tânără săsoaică, îndrăgostindu-se de un frumos oştean curuţ, i-ar fi divulgat acestuia secretul tunelului. Astfel, aprovizionarea cetăţii a fost întreruptă, iar după o vreme, cei asediaţi, vlăguiţi de foame, n-au mai putut rezista atacurilor tot mai puternice ale curuţilor. Odată pătrunşi în interiorul fortificaţiei, asediatorii i-au ucis pe cei găsiţi acolo, au aruncat clopotele din turnuri, au incendiat clădirile din incintă şi au dărâmat o parte dintre zidurile exterioare..."

La fel, după prădăciunile lui Gabriel Bathory, se spune că  Johann Brandt, refugiat din Sibiu, ar fi scris, în latină, undeva pe peretele vestic al cetăţii, la 1611, următoarele " Gabriel Batory, spaima Ţării! Dumnezeu ţi-a dat frumuseţea (fizică, n.n.) dar sufletul îl ai de la diavol. Cu amândouă vei ajunge în iad". O altă inscripţie, fragmentară de pe latura de nord -vest a Turnului Slăninilor, spune că "Ut sit felix et fausta ..." "să fii fericită şi bucuroasă...", alături de stema satului, o potcoavă.

Cetatea, acum

E uşor de ajuns la Cetatea Slimnicului. Pleci din Sibiu, ameţeşti de cap la cele 100 de giratorii (nu-s atâtea, dar atâtea ai impresia că sunt) treci prin Şura Mare, te opreşte RAR-ul să te caute de chestii, apoi ajungi în comuna Slimnic. Acolo, imediat după pod, faci la dreapta şi o iei pe drumul flancat la dreapta de biserica "săsească" (şi ea monument ce merită vizitat) iar la stânga de casa parohială. Urci, pe jos sau tot cu maşina, până îţi apare, în stânga, cetatea. În dreapta apar uneori doi căţei simpatici, de culori diferite dar cu mutre identice, care îţi dau târcoale aşa, de curiozitate mai mult. Şi intri pe un drum aproape invizibil, care aduce a şanţ de apărare. Acum ai de ales: în faţă, bastionul spart, cu ruinele turnului căzut la 1800-şi, care îţi dă teribila impresie a unei măsele gigantice, cariate. Aici poţi vedea intrarea veche în cetate, plus golurile lăsate de cărămizile "recuperate" de localnici din zidul străvechi, pentru uzul gospodăresc. Noi am ales după aceea "dreapta". Unul din motive era că acolo bătea şi soarele, iar frumuseţea ruinelor în lumina gălbuie a toamnei captiva. Ziduri, guri de tragere, ferestre gotice, şi ceva găuri care, mai mult ca sigur, au fost făcute de archebuze ori alte arme de foc medievale, în timpul prea multor asedii ale Cetăţii (poate prea) Mândre. În vale, satul. Peisaj clasic de toamnă, din acela de îl găseşti share-uit pe Facebook de toate mature-piţi-urile de peste 30 de ani. Tot privind ziduri, crăpături şi ruine, începi să iei de bune altă chestie "virală" de pe net, cea cu asemănările dinter anumite locuri de la noi şi Middle-Earth din "Stăpânul Inelelor", varianta cinematografică. Un ul din locurile "asociate" e şi Slimnicul, dacă nu ştiaţi. Cum ocoleşti cetatea spre nord, apare un copac izolat care arată superb pe fondul cerului senin. Da, să zicem că ar fi Arborele din Gondor. Umbră umedă de cărămozi şi pietre străvechi, plus, pe turnul cel mare, urmele ceasului focut praf de "eliberatori" la 1944 şi... o ghiulea în zid. Şi aici funcţiona superstiţia cu "ghiuleaua nu cade de două ori în acelaşi loc", ca şi la Sibiu: pui ghiuleaua acolo ca să nu vină una mai ostilă, de la duşman.
Desigur, ocolind şi ocolind, ajungi la "poarta principală", pe latura dinspre biserică/şosea/casă parohială. E deschis, contrar unor bocitoare de pe net care se plângeau că nu. Introm, dăm bună-ziua femeii care supraveghează cetatea, care-i este şi locuinţă, şi gospodărie. Îi mai dăm cei trei lei, taxa de intrare. Care merită plătită, la ce vezi aici. Rtinele bisericii enterminate sunt monumentale, arcele şi coloanele fiind chiar demne de "Lord of the Rings" şi de asocierea cetăţii Slimnicului cu portul Osgiliath al capitalei regatului Gondor, numită Minas Tirith. Cum să descrii ce vezi aici? Copleşitor, frumos, monumental, romantic. Şi periculos, deoarece oricând te poţi trezi cu o cărămidă în cap din vreo arcadă. Dar merită riscul. E, repet, mult prea frumos ca să-ţi mai pese de detalii din acestea, cu excepţia aceluia că printre picioare ţi se încurcă un iepuraş alb cât se poate de viu. Turnul Clopotniţei atrage pe oricine chiar dacă din simplul motiv că poţi urca în el. Şi urci. Şi te întrebi dacă scara ţine, că e cam... Te mai intrebi şi dacă tu "ţii" până sus, că nu e aşa simplă trecerea de la un nivel la altul. Ajungi sus, îţ aminteşti de poveşti cu inscripţii anti Bathory-ene şi, la ferestrele de la ultimul nivel, găseşti şi tu ceva: "MBR 1794", scrijelit în ancadramentul unei ferestre. În altă parte, un "HT 1771". Plus alte nume, întinse de le la 1800 până pe la 2007. O generaţie de scrijelitori... Cobori pe unde ai urcat, nu înainte de a admira clopotele, dintre care unul vechi, cu o inscripţie scrisă cu litere gotice.

Curtea este pitorească, amestec de istorie şi gospodărie rurală. Da, şi faimoasa "Cameră a împăcării", vizitabilă dar mobilată cam ne-medieval, dar destul de vechi, totuşi: anii '70...
Să mai spun despre ea? Da, deşi e plin netul de povestea asta: aici erau aduşi soţii care voiau să se despartă şi erau închişi, vreme de de trei zile şi trei nopţi, având la dispoziţie o lingură, o farfurie şi un pat. Dacă, după perioada aceasta "de probă", tot mai aveau idei de separare, li se dubla "pedeapsa" la şase zile. În cele mai multe cazuri, soţii (probabil graţie mai mult patului decât lingurii), după cele maximum nouă zile petrecute în doi, se împăcau. Se spune că, atâta timp cât aceste camere-izolator erau funcţionale. doar două sau trei divorţuri au fost pronunţate. Acum puteţi zâmbi şi gândi la porcărioare.
dacă e să o iei la detaliu, îţi trebuie ore bune să cunoşti Cetatea Slimnicului pentru ca, la plecare, să realizezi că tot ţi-a scăpat ceva şi să-ţi doreşti să revii.

O singură părere de rău. Da, locul este viu, e vizitabil, e accesibil (nu ca pe alte coclauri din judeţ) persoana care are grijă de cetatea cea mândră este o femeie cât se poate de modestă şi bucuroasă de a schimba o vorbă cu vizitatorii ocazionali, dar se simte nevoia de a mai face ceva. Ceva dincolo de poveştile fotografice DSLR-iste de pe net şi de articolele mai mult pline de exaltare decât de date concrete. Pentru că Cetatea Slimnicului este o atracţie a zonei Sibiului. Aşa de atracţie încât nu există un ghid sau vreo carte poştală cu ea. Nu-i nimic, am făcut noi poze. Vreo câteva (peste patru) sute, ca să fie.
Ce să spunem în loc de încheiere? Doar atât: când e toamnă, cald, senin şi frunzele copacilor sunt deja în curs de cădere, mergeţi la Slimnic, la cetate. Apoi să-mi povestiţi ce aţi simţit acolo.