Tribuna
Comunicat de presa
Pe vremea când ne "alimentam" de la Alimentara şi pe când făceam cumpărături în loc de shopping (I): De la prăvălia cu de toate la ICL "Alimentara"
Pe vremea când ne
© Fred NUSS, Dumitru CHISELIŢĂ, răzvanpop.ro, Almanah "Scînteia" 1981
Mergi la supermarket cu maşina, o parchezi în parcare, debarci din ea, iei două coşuri gigant şi unul mai mic pentru copil şi porneşti în explorare de-a lungul rafturilor, tot dând ture "spaţiului comercial". Te uiţi, alegi, mai bagi în coş. Zăboveşti să compari produsele între ele, că ăla e de un fel dar celălalt parcă e de alt fel, care costă mai mult şi care mai puţin şi ai dileme existenţial-economice pentru 30-60 de bani sau dacă are multe chimicale sau e mai "bio". Deja dai în sevraj când faci comparaţii la procentul de grăsime din unt sau lapte, reverifici dacă iaurtul e fitness sau grecesc, vezi o bere mai nouă şi eşti curios cum sună pe gât, dai iama pe la reduceri ca să iei şi ce nu-ţi trebuie dacă tot e ieftin, faci haos pe la standurile de legume că, "aici alegi, nu e ca la samsarii din piaţă". Intri în dileme dacă vrei să iei vin roze, frizzante sau fetească, te uiţi dacă ouăle sunt bio din găini crescute la sol în aer liber, dai o tura şi pe la "exotice" să vezi ce japono-thailandisme mai sunt pe acolo în trend, vezi dacă apa plată e destul de plată, dacă uleiul e cu picurător sau nu, dacă oţetul e balsamico sau ordinar, ceri să-ţi felieze pâinea, salamul, şunca, parizerul, cotletul, vezi dacă virgulă cârnaţii sunt cu colorant sau nu, optezi între carnea de mici tocată "indoors" sau micii gata "construiţi" din caserolă şi dacă pateul e vegetal sau animal. La fel la detergenţi, la cosmetice, la ORICE.

 

Apoi ieşi cu coşurile "overloaded" (inclusiv al lui ăla micu, că i-ai luat ouă cu surprize, dulciuri, baloane şi cărţi ciudate de colorat cu personaje cam îngrozitoare după aspect) le basculezi în portbagaj şi o iei vâjâind spre domiciliu. Aşa se face, aşa fac milioane de cetăţeni români cu drept de vot. Cu toate acestea, cu toată suprasaturaţia aceasta a produselor de consum, undeva, în inima lor, a cumpă­rătorilor, bubuie şi răbufneşte spaima de a nu flămânzi, de a nu cumva lipsi ceva de mâncare, de a nu rata ceva aşa "de neratat" de viaţa ta ar fi fost la fel, ori cu, ori fără ceva-ul ăla. De unde şi prăduielile din lockdownul trecut şi de la anunţarea carantinei de acum şi altele prilejuite de alte ocazii, planificate sau spontane.

Mulţi din aceşti super-cumpărători fac parte din generaţia care nu a "prins" deliciile orânduirii socialiste cu "oferta" ei în materie de alimentaţie. Hai să vă spun că, atunci - şi nu exagerez deloc când spun asta - pentru orice produs căruia noi acum îi dăm aşa, cu "ignore" când trecem pe lângă el în cursa noastră shoppingărească (da e un barbarism, dar îmi place cun sună), ATUNCI, în acea vreme, riscai o coadă de zeci de persoane care nu ar fi ucis pentru el, dar ar fi rupt haine, călcat în picioare, îmbulzit, dat coate dacă se afla că "s-a băgat" în vreo "Alimentara". Cred că şi cataloagele acelea gratuite de le primim în poştă, atunci, de le vindeai cu 3 lei bucata, se făcea coadă la tine numai ca să se bucure lumea de un "ia de te uită".

Asta pentru că, atunci, oferta era mult mai limitată, chiar săracă, iar cererea era tot timpul peste ofertă. Şi pentru a detalia cum era şi pentru a compara cu ceea ce e acum, m-am gândit să facem o întoarcere în timp, pentru a vedea cum era treaba la magazinele numite "Alimen­tara", ce era cu ele, ce era prin ele şi unde erau ele prin Sibiul acela "retro" şi "vintage" al anilor socialismului biruitor.

 

Înainte de "Alimentara" - prăvăliile particulare

 

În perioada de dinaintea instaurării comunismului în România nu se putea vorbi de un comerţ alimentar "de stat", cu magazine speciale pentru aceasta. Principala "aprovizionare" cu produse de primă necesitate era, mai ales pentru cei de la ţară, din gospodăria proprie. Restul se completa din târguri unde tu vindeai ceva şi cumpărai altceva, iar la "magazinele" de profil numite generic "prăvălii" se apela doar pentru ceea ce nu se putea procura în primele două sau pentru produse mai speciale. Evident că ţăranul producea pentru că avea pământul lui. Producea şi în surplus, iar atunci el devenea furnizor al diverselor prăvălii, magazine sau chiar restaurante "de la oraş". Evident că, la ţară, un magazin sau o prăvălie care să vândă pâine, ulei sau carne era ultra-inutilă, atâta vreme cât gospodarul avea toate acestea la el acasă, produse de el cu care se mândrea faţă de oricine.  

 

Situaţia de la oraş însă era ceva mai diferită. Aici a înflorit comerţul particular "alimentar" pentru că "domnii de la oraş" îşi câştigau altfel pâinea: lucrau în fabrici, în ateliere, erau funcţionari, militari, ceferişti, meşteşugari, etc. Şi chiar dacă, pe la periferii, casele cu grădină în spate erau o regulă, aceste parcele cultivabile "casnice" erau mult prea mici pentru a asigura TOATĂ nevoia unei familii: hai că aveai acolo ceva ceapă, nişte salată, varză, fasole, cartofi, roşii, verzituri, dar toate acestea erau doar o completare la ce aveai nevoie pentru consumul zilnic. Dar nu era grav, "cererea" se acoperea ori din târguri (nu exista termenul de "piaţă agroalimentară") direct de la producători (de exemplu în Piaţa Mare, care era un fel de "piaţă ţărănească") sau de la... magazinele de profil: măcelării, brutării, băcănii, prăvălii, de care Sibiul era plin, ca de altfel toată România.

Statisticile vremii arată că erau, la noi, peste 114.000 de unităţi axate pe comerţul alimentar şi băuturi (aici fiind incluse şi depozitele engros sau restaurantele sau cârciumile).

Ca localizare şi denumire, aceste "magazine alimentare" particulare erau simplu de cunoscut şi de promovat: era un "La" plus numele proprietarului: "La Floaşu", "La Gligor", "La Fântână", etc. Era un comerţ decent, de calitate, cu promoţii, reduceri, fidelizări, totul la modul uman, nu agresiv şi electro-stresant ca acum. Dacă luai de la aceeaşi prăvălie în mod repetat, primeai "bonusuri": o pungă de ceva în plus şi gratis, un ceva de ronţăit pentru copil (alune, fructe, dulciuri). Dacă erai client fidel şi nu aveai bani (situaţie frecventă printre orăşenii din pătura mai săracă), erai amânat de la plată şi trecut în faimosul "catastif", până când achitai. "Am luat pe datorie" era o expresie frecventă. Proprietarul magazinului-prăvălie îşi dădea silinţa să aibă marfă bună şi servire asemenea, pentru că dacă o "comitea" îşi pierdea şi reputaţia, şi clientela, şi nu-i convenea să ajungă la vorba "Câştig păgubesc - negustor mă numesc". De exemplu la comercianţii evrei, se spunea că pentru a avea o zi bună şi cu profit, primul client nu trebuia să plece cu mâna goală. Şi nu pleca. Perioada aceasta idilică a ţinut până au ajuns comuniştii la putere, care aveau alte idei.

 

A venit comunismul: statul se ocupă (şi) de ce cumperi de mâncare

 

Regimul comunist instalat în România după cel de-al Doilea Război Mondial a decis că, tot ce era proprietate privată aparţinea exploatatorilor clasei mun­citoare, şi a intrat, cu ruptul, în ea. Toţi erau "exploatatori", "burgheji" sau "chiaburi", de la patronul fabricii până la negustorul care avea o "boldă" cu două trei ajutoare sau meşterul cu câţiva ucenici, sau de la angrosistul de cereale la ţăranul care a muncit ca să fie înstărit şi şi-a permis să investească într-o moară, o batoză sau o presă de ulei de care profita tot satul. Nu a contat. Şi pentru a avea cadrul legal, a urmat naţio­nalizarea, de fapt naţionalizările puse în practică odată cu promulgarea Legii 119/1948. Până în 1950 naţionalizarea a lovit cam tot ce producea sau aducea bani, de la marile întreprinderi, la micile prăvălii, inclusiv anumite imobile care au fost efectiv smulse de la foştii proprietari şi repopulate cu "oameni ai muncii", chiar şi câte două familii într-o cameră.

A urmat Decretul 84/1949, care a dat tonul odioasei "colectivizări" a agriculturii, care a şi adus România la stadiul de sărăcie din anii '80. A fost un adevărat război cu agricultorii români, el fiind câştigat oficial doar în 1962, când, cu toată panarama din dotare a momentului, s-a declarat încheiată colectivizarea agriculturii. Deci Statul a devenit stăpân peste tot, de la producător la distribuitor şi comerciant şi astfel îşi băga banii dintr-un buzunar în altul, raportând creşteri, depăşiri şi planificând producţii, realizări şi consum până în anul 1990 sau 2000, deşi erau anii '70..

 

Stăpân oficial peste tot ce ţinea de comerţ (inclusiv) cu produse alimentare era un întreg minister: Ministerul Comerţului Interior - MCI. 

"În Republica Socialistă România, scopul activităţii de comerţ interior îl constituie aprovizionarea populaţiei cu mărfuri de bună calitate şi servirea exemplară a cumpărătorilor" se spunea în Legea nr. 3/1972 actualizată, "cu privire la activitatea de comerţ interior".

MCI era un adevărat stat în stat, un concern-conglomerat unde se decidea orice, de la stabilirea preţurilor produ­selor, contractarea mărfurilor, cercetarea ştiinţifică, pregătirea "lucrătorilor comer­ciali". Se colabora cu alte ministere, cu sfaturile populare sau consiliile populare judeţene, cu alte direcţii sau inspectorate, pentru a se asigura, aproviziona, planifica, etc. Aveam un Comitet de Stat pentru Preţuri, care stabilea preţurile; "Inspec­toratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor", un fel de "protecţia consumatorului" socialist; Inspecţia Sanitară de Stat şi "Inspecţia Sanitară Veterinară", "bunicile" DSP şi DSV. Nu lipsea nici "Direcţia Centrală de Statistică" din lista asta.

 

Conducerea ministerului era compusă dintr-un colegiu din care făceau parte ministrul şi adjuncţii săi, preşedintele Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum - CENTROCOOP, directori din mi­nister şi conducătorii structurilor subor­donate, plus specialişti din minister sau din afara lui şi un delegat al Uniunii Gene­rale a Sindicatelor din România - UGSR.

 

Erau unităţi comerciale direct subor­donate ministerului, ca "unităţile etalon" din Bucureşti, (marile magazine uni­versale) inclusiv reţeaua "Comaliment", ca "dealerii" alimentari en-gros adică întreprinderile "de Comerţ cu Ridicata pentru Produse Alimentare" - ICRA. Mai era inclusiv o structură "specială" pentru mărfurile alimentare aduse din alte ţări, numită IDRMAI - "Intreprinderea de Desfacere cu Ridicata a Mărfurilor Alimentare din Import".

 

În teritoriu, majoritatea magazinelor "Alimentara", de unde îşi lua lumea cele trebuincioase mesei erau coordonate de birourile executive ale consiliilor popu­lare judeţene, prin direcţiile comerciale judeţene, apoi de birourile executive ale sfaturilor/consiliilor populare locale (mu­nicipale, orăşeneşti). Unităţile alimentare aparţineau de structura numită "Orga­nizaţia Comercială Locală" - OCL, ulterior "Întreprinderea Comercială Locală" - ICL "Alimentara". De acolo avem şi numele magazinelor "Alimentara" şi transfor­marea lui în substantiv comun "alimen­tară". "Du-te la alimentară şi ia..."

 

Menţionăm că deja suntem în perioada de relativă prosperitate a românilor din lagărul socialist, începută în anii '60, raţionalizările din anii '50 dispăruseră, anii '70 se anunţau ceva mai domoli după prigoanele de dinainte, Ceauşescu era încă perceput, intern şi extern, ca un lider cu vederi liberale, apăruseră chiar "man­datarii" (un fel de producători-comercianţi semi-privaţi) şi totul părea OK.

 

O lege clară a comerţului, dar fentată la greu

 

Teoretic legea era "de fier", prevedea cam tot şi era menită să facă ordine şi să aducă mulţumire "clientului": clasa mun­citoare şi consumatoare.Că realitatea era diferită, asta deja e altă istorie.

"Unităţile socialiste producătoare de bunuri de consum sînt obligate sa ţină seama permanent de cerinţele consu­matorilor, să sporească volumul pro­ducţiei, să lărgească continuu gama produselor, să dezvolte pe scară largă preambalarea acestora şi să se preocupe în mod constant de îmbunătăţirea calităţii mărfurilor destinate desfacerii către populaţie", se spune în Legea 3/1972. Ce era şi cum era în magazinele "Alimen­tara", ştim cu toţii care mai ştim. Chiar şi în perioada în care "se găseau de toate", oferta era săracă faţă de ce avem acum.

 

"Organizaţiile comerciale răspund faţă de cumpărători, potrivit legii, de calitatea mărfurilor vîndute. Personalul din comerţ are datoria sa sporeasca exigenţa la primirea mărfurilor, astfel încît să se evite pătrunderea în reţeaua comercială a mărfurilor cu deficiente calitative". Era clar? Era clar. Dar era plin de "deficienţe calitative", de la cutii strâmbe de conserve la sticle ciobite, carne care cam puţea, capace ruginite peste borcane re-re-re folosite, zgârciuri în salam şi parizer, cioburi de sticlă în iaurt, şi tot aşa.  

 

Avem şi portretul vânzătorului ideal: "Lucrătorii din comerţ au datoria să se preocupe permanent de perfecţionarea pregătirii profesionale, de ridicarea nivelului lor politic şi a conştiinţei cetă­ţeneşti; ei trebuie să dea dovadă de o disciplină exemplară la locul de muncă. În întreaga sa activitate, personalul din comerţ, care prin natura muncii sale vine zilnic în contact cu un mare număr de cetăţeni, trebuie să manifeste o com­portare civilizată, demnă, izvorîtă din respectul faţă de oamenii muncii, făuritorii bunurilor materiale şi spirituale, să aplice cu fermitate în viaţă principiile eticii şi echităţii socialiste". Cam departe, totuşi, de tantiurile şi nenii care doseau marfă bună şi rară doar pentru cunoscuţi, care stăteau de vorbă în timp ce clientul aştepta, care trânteau marfa pe cântar să bată acul mai bine şi cu plus la greutate şi care au ridicat "N-avem!" la rang de expresie uzuală. 

 

Şi credinţele continuă pentru că, la fel ca acum, de la centru decizi ce vrei, dar în teritoriu faci ce vrei. "Personalul din unităţile comerciale socialiste" mai era obligat să "aibă o atitudine atentă, demnă şi cuviincioasă faţă de cumpărători" (Da, "N-avem!"). "Să aranjeze şi să expună ordonat, estetic şi atrăgător mărfurile" (asta când erau mărfuri de aranjat şi expus ordonat estetic şi atrăgător). "Să cîntărească sau să măsoare mărfurile în faţa cumpărătorilor în aşa fel încît aceştia să poată controla cu uşurintă exactitatea cîntăririi sau măsurării" şi "să respecte gramajele stabilite" (zdrag, pe cântarul "Balanţa" sau "Hess", "da pe ce creşte doamnă carnea, nu pe os?)", Asta e tare, pentru noi, ăştia veteranii: "să nu favorizeze pe unii cumpărători printr-o aprovizionare sau servire preferenţială". La asta cred că râdeau toţi tovarăşii de la partid, securiştii şi miliţienii.

 

Unde şi cum se construia Alimentara

 

Ceea ce ştiau comuniştii şi nu ştiu cei de acum din zonele "noi" ale oraşului este că la construirea unui cartier, era OBLI­GATORIU ca să se asigure şi construirea de facilităţi pentru cei care se mutau acolo. Şcoli, grădiniţe, magazine, piaţă, complex comercial. "În cadrul lucrărilor de sistematizare a localităţilor, precum şi la elaborarea proiectelor de locuinţe, se vor stabili, în mod obligatoriu, (sl.ns) necesarul de dotări comerciale şi de servicii, amplasarea lor şi etapele de realizare astfel încît toate aceste unităţi să fie date în folosinţă în acelaşi timp cu locuinţele".

 

În restul de cartiere "nesistematizate", ca de exemplu în centru sau în zonele de case, spaţiile pentru "Alimentara" erau ori în fostele magazine naţionalizate, ori se construia un "complex" nou. 

(va urma)






comentarii
1 comentarii

Intreprinderea Comerciala de Stat Alimentara. ICS.
24.11.2020 19:58
Din aceeasi categorie
Festivalul 25 ore de teatru non-stop

Muzeul Astra

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
A.D.I. Eco Sibiu
EVENIMENT TV
Hoghilag erata
Licitatie publica

accentmedia