Tribuna
La zidurile cetăţii. Discuţii despre fortificaţiile Sibiului medieval
Petre BESLIU MUNTEANU
17746 vizualizari
La zidurile cetăţii. Discuţii despre fortificaţiile Sibiului medieval

Fortificaţiile Sibiului au o biografie bogată, potrivit interesului pentru oraş şi posibilităţii limitate de cunoaştere a istoriei sale. Iată ce scrie într-o relativ recentă şi de succes carte:
Potrivit unor interpretări, numele german al provinciei a fost o coruptelă de la Cibinburg. Această fortificaţie (?), care trebuie datată anterior mijlocului secolului al XII-lea, nu a fost descoperită. Nu pot decât să adaug că nici nu va fi descoperită pentru că nu a existat! În continuare: Se consideră (?) că la 1366, localitatea ridicase două incinte, în piatră şi cărămidă, ambele având ca nucleu biserica parohială". Sfârşitul încoronează pasajul despre Sibiu: Pentru toate aceste linii de fortificaţii nu există decât presupuneri şi foarte puţine argumente detaliate. Adică mai nimic. Adică, fără argumente (dovezi clare) nu ar mai avea rost să tratăm subiectul.
Cu tot acest pesimism specific disciplinei, specialiştii şi nespecialiştii discută şi au discutat de mult timp (spre exemplu sinteza despre fortificaţiile Europei în Evul Mediu tipărită în 1939: Bodo Ebhardt, "Der Wehrbau Europas im Mittelalter", IIII, Wuerzburb, 1998, p.562-563), cu hărnicie, cu har şi mai puţin har despre fortificaţiile Sibiului. Am cules recent o idee nouă: fortificaţia corespunzătoare Pieţei Huet ar fi fost la origine un simplu gard de împrejmuire.
Autorul pare a avea dreptate. Terenul din jurul bisericii parohiale, eventual capela Presbiterului şi al cimitirului putea fi delimitat ca un pomerium sacrum (după expresia lui Soterius). În nici un fel însă nu putem dovedi că locul marcat ca centrul spiritual a fost delimitat la început de un gard, cum este cel de astăzi. Ideea mai de mult vehiculată era că aceste garduri apărau de animalele sălbatice. Să fi atacat haitele de lupi centrul aşezării?

Fortificaţiile Sibiului, la începuturi

Contribuţii succesive ale constructorilor în secolele XIV-XV la restructurarea ansamblului arhitectonic pot fi luate în discuţie, explicând deosebirile între volumetria turnurilor. De acolo până la o evoluţie liniară pornind de la un simplu gard de împrejmuire e cale lungă.
Coloniştii au fost aduşi pentru popularea terenului văzut de departe pustiu şi nelocuit şi pentru transplantul implicit al unor instituţii occidentale.
Componenta defensivă, asigurarea securităţii erau implicate în orice întemeiere. Cu toată frica ce domina societatea medievală, cu atât mai mult la o întemeiere, fortificarea rămânea doar dreptul regelui.
Coloniştii erau oaspeţi, adică aveau drepturi juridice şi avantaje economice. Apărarea lor cădea însă în seama seniorului sau suveranului, reprezentat de comite. Cu alte cuvinte, presbiterul sau comitele regal aveau posibilitatea de a iniţia măsuri de apărare în folosul general, dar cu o scrisoare sau încuviinţare regală.
Chiar şi în această eventualitate, analiza se blochează pentru că nu putem decât presupune că în zona actualei Pieţe Huet a fost reşedinţa fortificată a presbiteriului sau a comitelui. Ultimul însă putea să dezvolte propria incintă fortificată cu una pentru locuitorii şi animalele lor.
Nici analiza comparativă nu duce la rezultate încurajatoare. Sebeşul a primit dreptul regal de ridica incinta fortificată în secolul al XIV-lea. Tot atunci a fost ridicată prima fortificaţie din piatră a Mediaşului, în jurul bisericii, urmată de amenajările defensive din pământ ale urbei. În ultimul caz, fortificaţia oraşului e precedată de cea a bisericii parohiale. Nu putem ignora că şi la Sibiu, turnul bisericii parohiale are aparenţa unei fortificaţii. Realitatea istorică este cu mult mai târzie decât cea a fortificării terenului sacru şi a celui învecinat din viitoarea Piaţă Mică.
Cred că nu este lipsită de interes părerea unor cunoscători din trecut ai istoriei oraşului, entuziaşti şi legaţi prin tradiţie de începuturi. Georg Soterius se referă la locul sacru înconjurat de ziduri. Importantă pentru noi este doar referirea la locul sacru, pentru că incinta finală de apărare îi era contemporană. (Georg Soterius, "Cibinium, Eine Beschreibung Hermannstadts vom Beginn des 18. Jahrhunderts", Böhlau, 2006, p.13 şi 122). Emil Sigerus ştia după aproape două secole mai multe. În vremea lui era cunoscută teoria evoluţiei fortificaţiilor din pământ la cele din piatra. Nu trebuie să reproşăm etnografului părerea că prima fortificaţie a fost din lemn. Era doar obişnuit cu tradiţia arhitecturii din lemn. Remarcăm însă intuiţia corectă a datării fortificaţiilor din piatră după invazia mongolă din 1241-1242 (Emil Sigerus, "Vom alten Hermannstadt", Sibiu/Hermannstadt, 2003, p.10).
În istorie, uneori intuiţia poate fi mai utilă adevărului decât analiza contextuală sau structuralistă. Cei mai mulţi istorici (incluzând şi arhitecţii cu contribuţii în acest domeniu) leagă apariţia fortificaţiilor de transformarea localităţilor în oraş (civitas). Realitatea e mai complicată. Factorul subiectiv, adică regele, a făcut uz de posibilitatea de a ceda una din atribuţiile sale importante, de a apăra supuşii, către comunitatea locală. E adevărat, comunitatea a putut contribui la schimbări în contractual de vasalitate, modificând sau eludând auxilium. Numai de la mijlocul secolului XV regele Ungariei deleagă atribuţiile de apărare a zonei către comunităţile săseşti. Un asemenea act nu există şi pentru Sibiu. Universităţii săseşti i se delegaseră atribuţiile de apărare ale întregii zone.
Interesant este că Georg Soterius a remarcat schimbările în înfăţişarea (facies) aşezării, puse numai mai târziu pe seama înlocuirii zidurilor de apărare cu ansamblul de locuinţe. Nu contest realitatea. Trebuie să adaug însă că a existat o grijă permanentă a comunităţii de a conserva vechile structuri de apărare pentru siguranţa sectorului. Folosirea ca depozite este adiacentă, dar efortul lui Thomas Altemberger considerabil. Aşa se explică şi conservarea turnurilor din perimetrul bisericii de comunitate şi a celorlalte până în fatidicul secol XIX.

Discuţii asupra incintei de apărare din Piaţa Huet

Am văzut toate privinţele caselor de pe aliniamentul pieţei Huet. Toate au ziduri din piatră amenajate în prima etapă de construcţie. Bolţile din cărămizi se datorează unei etape ulterioare de construcţie. Adâncimea tălpii unor eventuale ziduri de apărare s-ar putea pune pe seama terenului devenit impropriu pentru fundaţie în cazul existentei anterioare a unui şanţ. Talpa noului zid de casă a trebuit să caute în adâncime fundul şanţului. În mod cert însă, adosarea la zidul dinspre biserică a celor de compartimentare nu dovedeşte neapărat o succesiune de etape cu un zid de cetate preexistent, ci doar o tehnică de construcţie.
Am văzut, condus de Florin Blezu, în podul unei clădiri învecinate turnului de acces în Piaţa Huet, venind dinspre Scările Preoţilor, profilul înzidit al unor creneluri. Mulţi au scris despre vestigiile oraşului ascunse în poduri. Nimeni nu le-a menţionat pe acestea. Nu ştiu să existe altele, în alt loc. Este o evidenţă de care aminteam la începutul articolului.
Zidul din Pasajul Scărilor poate fi privit ca şi azi, ca unul de sprijin. Acelaşi rol l-a avut şi cel din spatele Primăriei Vechi, spre strada Alexandru Odobescu. Nu este o noutate însă ca un zid de apărare să fie ridicat la marginea unei terase, cu rol de a apăra terenul şi clădirile de deasupra. În spatele zidului de la Primăria Veche a existat într-o perioadă anterioară o amenajare din lemn, incendiată. Să fie vorba despre o amenajare defensivă. La marginea vestică a terasei cu biserica situaţia nu s-a repetat.

Discuţii asupra Turnului Gros

Sala de spectacole de astăzi a fost numită în pripă Thalia, fără ca numele să trimită la realitatea istorică a construcţiei, o incintă supradimensionată în altă incintă mai mare de apărare a oraşului, transformată cu har şi cu bani în sală de teatru de Martin Hochmeister, el însuşi un admirator al istoriei oraşului. Atâta istorie a oraşului concentrată într-un singura loc şi numele de azi e al unei muze.
Mulţi i-au zis bastion, alţii, după cum se vedea în vecinătate, pe zidul de apărare, turn. Nu este nici un simplu turn în vechea incintă, nici un bastion din noua fortificaţie a oraşului. Este o creaţie inginerească cu prototipul atribuit cunoscutului artist german Albrecht Dürer. El a scris chiar un tratat de artă militară: "Etlicher Unterricht zur Befestigun der Stadt", Schloss, und Flecken, Nürnberg, 1527. Gravura cu o incintă de apărare asemănătoare cu a Turnului Gros a fost expusă în expoziţia de la Nürnberg din 1971. Catalogul expoziţiei atrage atenţia asupra elementului nou de fortificaţie, dar îl numeşte bastion. Este firesc pentru redactorul catalogului, cu preocupări în afara evoluţiei arhitecturii militare.
Albrecht Dürer nu a fost singurul care a desenat pentru bani şi nici unicul artist cu preocupări multiple. Imaginaţia e de folos oriunde, cu atât mai mult în proiectare. Dürer a propus un turn dezvoltat longitudinal, în formă de potcoavă, supradimensionat, echipat cu deschideri pentru amplasare tunurilor, cu o putere de foc deosebită şi câmp vizual cu mult mai mare decât turnurile tradiţionale. Un alt artist a conceput proiectul unor console cu motivul ţevii de tun cu cercuri pentru zidul exterior al Primăriei Vechi.

Datarea Turnului Gros e şi ea un subiect de discuţie. Morfologic, nu este greu de plasat între arhitectura medievală de apărare şi cea modernă, cu rondele şi bastioane. O datare precisă este dificilă. Entuziastul Soterius a pus iniţialele MP de pe un ancadrament de fereastră pe seama lui Markus Pemflinger şi a găsit repede data construcţiei. Nu luase însă în seamă mulţimea de graffitti şi semnele de meşter de pe ancadramentele oraşului. Nu se gândise nici la sărăcia comitelui sibian.
O iniţiativă regală poate fi luată în considerare în ridicarea turnului, însă fonduri pentru echiparea apărării tradiţionale cu un turn supradimensionat aveau şi sibienii, la fel cum au avut peste secole pentru transformarea lui în sală de teatru şi apoi, peste alte secole pentru restaurarea masivă. Se caută încă un nume în tradiţia locului.
Nu doresc să supralicitez subiectul, doar să atrag atenţia că Turnul Gross face parte din structurile defensive conturate într-o etapă deosebită în istoria arhitecturii militare şi că în prima jumătate a secolului al XV-lea sud-transilvănenii, în special braşovenii, au asimilat sau chiar au contribuit pe măsura puterii economice, a pericolului otoman şi a puterii de adaptare la apariţia unor supra turnuri.

 






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Palatul Brukenthal Avrig

Electrica Furnizare

sevis

Q-House

publicare anunturi

COMUNICAT DE PRESA

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia