Tribuna
Sevis
Apel la arheologie la un an de pandemie: Discuţii pe marginea bibliografiei şi arheologiei temei clădirilor de pe locul Casei Parohiale şi Bisericii Romano-Catolice din Sibiu
Petre BESLIU MUNTEANU
651 vizualizari
Apel la arheologie la un an de pandemie: Discuţii pe marginea bibliografiei şi arheologiei temei clădirilor de pe locul Casei Parohiale şi Bisericii Romano-Catolice din Sibiu
Am menţionat în articolele precedente câteva studii istorice relativ recente despre clădirile preexistente bisericii romano-catolice şi casei parohiale din Sibiu, pornind de la sondaje arheologice. Rezultatele cercetărilor arheologice editate pot fi folosite parţial în reconfigurarea istorică a clădirilor mai vechi. Am avut de toate: condiţii de capitală culturală europeană, un anumit interes local, un front de clădiri ocupând o latură a unei pieţe medievale, şcoală de arheologie locală, dar rezultatele sunt parţial mulţumitoare. Ce a lipsit?

 

În primul rând a lipsit o bază teoretică clară, discuţii lămuritoare despre problematica oraşului medieval. Există întrebări de principiu, ca de exemplu care e deosebirea între proprietatea comunităţii, administrată de sfatul oraşului şi cea a unor grupuri socio-economice, cum sunt breslele? Evidenţierea deosebirii arată dificultatea cedării patrimoniale către o autoritate străină, chiar investită cu puterea cuceritorului şi animată de  nevoia de locuri veşnice a unor bunuri aparţinând breslelor.

Aduc aminte o informaţie deja vehiculată: ca să recupereze un bun deja cedat breslei, autoritatea oraşului a trebuit să invoce în 1503 interesele generale de maximă importanţă, cum erau cele de afaceri, aducătoare de venit. Notarul a fost nevoit să găsească formulele diplomatice cele mai potrivite pentru a nu leza onoarea şi mândria breslaşilor. Oraşul medieval se baza pe autonomii şi tradiţii solide.

 

Imperialii au venit în 1721 în faţa fruntaşilor comunităţii cu un lucru împlinit: cumpărarea (cedarea) prealabilă a unei case aflate în folosinţa breslei. Casa de breaslă se putea afla în vecinătatea clădirii oraşului (casa negustorilor), poate chiar în acelaşi corp de clădire, dar construcţiile erau diferit amplasate şi deosebite ca utilitate. Realitatea este cea din documente: cedarea din 1721 pomeneşte de bolţi comerciale, precum au multe case de breaslă în Piaţa Mică, dar nu de o casă de breaslă. La fel de bine o casa a negustorilor avea nevoie de spaţii comerciale. Era chiar mai îndreptăţită.

 

Revenind la realitate de pe teren observăm lesne că o casă de breaslă putea cu greu să primească un teren aşa de lung cum are biserica catolică şi casa parohială la un loc. Numai biserica actuală se întinde pe o lungime de 50 m, în timp ce Casa Măcelarilor din vecinătate are doar 30m lungime.

 

 

Istoriografia oraşului nu face progrese defilând cu studiile editate de etnografi şi arhitecţi

 

Necazul şi insatisfacţia se trag şi din condiţiile de cercetare (o curte deja răscolită, adică un site compromis; un hol de trecere, câteva cămăruţe ale casei parohiale; un subsol cu cripte propus a fi descărcat arheologic (??!!) şi de publicare rapidă în termeni contractuali, fără răgazul sedimentării informaţiilor, în rapoarte succesive, complementare, grăbite (!!). Într-un  raport arheologic suplimentar la caseta din holul casei parohiale, problematica  pare a fi rezolvată prin identificarea casei mari din grafica din 1704 cu cea care a adăpostit oficiul de vigesimă, prăvălii, depozite, sediul breslei croitorilor sau spaţiu boltit. Mai jos însă, autorul se răzgândeşte şi spune că nici un element din reprezentarea grafică nu demonstrează că în această casă se afla sediul breslei croitorilor. Sunt de acord însă cu finalul analizei: reconstituirile grafice ale arhitecţilor nu ajută la identificarea exactă a poziţiei caselor. Uşoara confuzie de  datare (1466, 1493) şi de amplasare (când pe tunel, când în Piaţa Mare) a casei de breaslă e secundară în analiză. În nici un caz, în 1721 nu se pomeneşte de o casă de breaslă, ci de Casa Cântarului, cu hotărârea de demolare şi propunerea de relocare ulterioară.

 

Un alt sondaj arheologic, o altă analiză istorică. Clădirea ajunge la un moment dat în posesia croitorilor, care o păstrează până la începutul secolului al XVIII-lea. Ea era vizată pentru demolare, spune arheologul, pentru construirea bisericii şi a colegiului.

Bibliografia generală nu e nici ea de mare ajutor, realitate pe care deseori şi cu regret am evidenţiat-o. Cartea lui Emil Sigerus, "Vom Alten Hermannstadt", nu poate fi luată în considerare automat în analizele istorice, lipsindu-i critica informaţiei, etnograful fiind un analist cu baza în descriere şi comparaţie. Chiar şi aşa, Emil Sigerus nu aduce în discuţie casa de breaslă aşa cum fac arheologii care au sondat casa parohiala catolică.

 

Iată ce spune etnograful-istoric: comunitatea s-a văzut obligată să cedeze (în şedinţa din 20 august 1721, n.n.) magazinele din partea de nord a Pieţei Mari, împreună cu Casa de Cântărit iezuiţilor, pentru construirea bisericii şi mănăstirii lor. Magazinele, adică spaţiul boltit era unul comercial, folosit şi de bresle, dar în general de negustori.

La fel de discutabilă este încrederea în informaţiile istorice din cartea plimbării prin oraş a Iulianei Fabritius - Dancu, arhitect, bun povestitor, în plus cititoare de bibliografie săsească. Ea însă nu a avut acces, iar prin pregătirea de arhitect nu s-a interesat de sursele documentare, armele istoricului. Istoriografia oraşului nu face progrese defilând cu studiile editate de etnografi şi arhitecţi.

 

Să analizăm izometria oraşului medieval a arhitectului Hermann Fabini, foarte des citată în reconstituirile istorice. Deruta poate veni de la prima vedere a desenului, pentru că biserica catolică este strecurată cu greu, forţat, printre clădirile medievale. Arhitectul se bazează pe documentul aşezat invers al unui artist de la începutul secolului al XVIII-lea. Ca urmare, în reconstituirea modernă, faţada spre Piaţa Mare ajunge a se vedea dinspre Piaţa Mică!!

 

Şi mai noua reconstituire grafică a oraşului medieval denaturează nu numai structura arhitectonică, dar şi spiritul epocii înlocuind spaţiile boltite încorporate clădirilor medievale cu tarabe exterioare lor... ca în târgurile din Brăila. Peste aceste neajunsuri, trebuie să fim recunoscători arhitecţilor şi desenatorilor pentru promovarea istoriei locale. Nu pot uita zicala justificativă din  mass media locală: mulţi văd, puţini pricep.

Trecând la un alt gen de scrieri istorice premiate şi mult lăudate, mă nedumereşte uşurinţa emiterii unor  ipoteze cum este cea  care leagă năzuinţele călugărilor iezuiţi de spaţiile comerciale dinspre Piaţa Mică. Să nu uit: e vorba tot de un arhitect. E adevărat, iezuiţii au posedat o clădire anterior anului 1721, ea era însă un oratorium.

 

 

"Enigmele" Casei Parohiale Romano-Catolice

 

La fel de adevărat, iezuiţii au fost după 1721 în posesia unei clădiri cu spaţii comerciale, pe care le-au închiriat după cum se vede din documentul cu amabilitate pus la dispoziţie cu aceiaşi amabilitate de Maria Pakucs -Willcocks, negustorilor greci.

Cu alte cuvinte, clădirea fostă a comunităţii, devenită mănăstire şi colegiul al iezuiţilor era compusă din două corpuri aşezate în paralel. Spre Piaţa Mare, camerele păstrează după cum a identificat arhitectul responsabil cu topografia monumentelor din Sibiu, bolţi specifice evului mediu. La parter, spre curtea interioară, au existat, după cum am văzut în teren, urmele de ziduri ale unui un portic destinat comercianţilor. El a devenit prin reamenajare loc de meditaţie pentru călugări, iar curtea cu ruine de pivniţe sub ea, claustru.

Ambele corpuri de clădire, dinspre cele două pieţe aveau pivniţe şi nivel superior. Accesul la spaţioasele pivniţe amenajate în subsolul curţii se realiza dinspre Piaţa Mare, probabil şi dinspre cea mică. Cu un asemenea plan, complexul de clădiri este asemănător caselor negustorilor din Braşov şi Stralsund.

Dacă ar fi să luăm în discuţie doar unele aspecte ale casei parohiale (mă refer la bolţile medievale evidenţiate de arhitect), la spaţiile comerciale dinspre Piaţa Mică şi la un corp de clădire mic, cu intrare separată adosat spre răsărit, la cele două accese ce se regăsesc în grafica din 1704 am putea spune ca actuala clădire păstrează nu numai planul, ci şi elevaţia casei medievale. Nu este însă aşa. Din nou, e nevoie urgentă de arheologie

 

Arheologia la concluzii sau concluziile arheologiei

 

Cercetările arheologice (mai bine zis informaţiile arheologice) din "curtea cu miracole" a parohiei evanghelice permit continuarea discuţiei cu mine însumi. Sunt obligat să iau în considerare şi terenul de la est, unde se află azi biserica catolică. În acest loc îngust, o presupusa clădire anterioară putea cuprinde cu greu cântarul oraşului împreună cu  bolţile comercianţilor şi pivniţele oraşului, toate amintite în 1721. Discuţia nu prea are sens pentru că eventualele construcţii anterioare cedării terenului au dispărut, lăsând locul unui încăpător osuar cu cripte pentru notabilităţile catolice ale vremii. Avatarurile rămăşiţelor umane au avut ecoul maxim chiar în mult citat an 2007. Un ecou în suferinţă şi un drum de cercetare înfundat.

 

Revenind la construcţiile din secolele XVI-XVIII, afirm fără rezerve şi incertitudini că ele s-au ridicat/adâncit în terenul demarcat logitudinal de sistemul de ziduri, în zwingerul creat din nevoi de apărare, dar şi în afara lui, urmând în timp, la final un front nou de case. Unul din zidurile  zwingerului a fost parţial folosit ca fundaţie pentru noua casă, construcţia  desfăşurându-se de-a lungul şi suprapunând fundaţiile anterioare.

 

Cel mai incitant subiect este cel al pivniţelor cu urme nemilos distruse de excavator. Exista o intrare în pivniţă în plan cu clădiriea ce formeză latura dinspre Piaţa Mare a complexului arhitectonic.

De fapt, o vastă reţea de pivniţe se întindea în subsolul curţii şi al laturii de răsărit, ultima cu intrare separată din Piaţa Mare. Intrarea în curtea cu pivniţe în subsol se făcea prin Piaţa Mică, ca şi azi. Nota Bene (cum des repetat profesorul de buna amintire Nicolae Branga):nu am găsit urmele unor construcţii de suprafaţă în planul curţii. Pe acolo, putem specula aşadar, treceau căruţele spre cântar.

Subsolul generos era marcat de intrări cu ancadramente din piatră simplu profilate, semn al atenţiei şi importanţei comanditarului şi al unei utilităţi desosebite. Fragmentele de coloane descoperite arheologic indică şi ele amenajări elaborate. Ca şi la Braşov, corpul de clădire dinspre Piaţa Mare avea funcţii sugerate de accese carosabile şi pietonale; nu şi spaţii comerciale boltite. Funcţia reprezentativă, comunitară, era implicită. În acest corp de clădire a putut avea loc şi unul din secretarii oficiului de vamă, ca şi în Braşovul învecinat.                      

 

Peste toate întrebările şi nelămuririle, un lucru rămâne valabil: Casa Cântarului e ferm atestată documentar. Luând în considerare terenul relativ mic destinat casei cântarului după evacuarea ei din piaţa centrală, în primul loc atestat istoric, ea nu putea să deţină spaţiu întins. În planul lui Johann Boebel, cântarul era reprezentat de o platformă delimitata de două podeţe destinate accesului căruţelor şi un oficiu (birou) aflat la nivelul de călcare. Acolo fusese depozitată mai înainte făina oraşului. Precizarea de clădirea nouă pentru oficiul cântarului din document se referă la funcţiune, la eventuale reparaţii ale camerei-depozit şi fireşte, la amenajare platformei de cântărire.

 

Pornind de la planul actual al clădirii parohiei romano-catolice se întrevedea la nivelul de călcare, în curte, o logie pe trei laturi, cu intrarea astăzi zidită, marcată de ancadrament. Amenajările sunt rezuâltatul constructorilor mănăstirii şi colegiului iezuit. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, se păstrau bolţile dinspre Piaţa Mică, închiriate negustorilor.

 

Corpul dinspre Piaţa mare a suferit în secolul al XVIII-lea transformări masive. Zidul lung de sud este unul nou. Prin amenajarea lui, terenul destinat clădirii s-a lărgit. A fost adăugat etajul superior. Camerele vechi au fost refăcute păstrându-se forma tavanului medieval. Bolţile comerciale dinspre curte au fost transformate în loggie de promenadă. Închiderea lor şi forma actuală este urmarea unei reamenajări, probabil din secolul al XIX-lea.

Coborând în timp, apar probleme de detaliu în identificarea substrucţiilor. O fundaţie relativ îngustă din piatră care se adânceşte mult în umplutura şanţului de fudaţie a fost intrepretată ca fiind a zidului casei medievale. Probabil aşa e, iar zidul din curte este cel de apărare înregistrat arheologic sub Turnul Sfatului.

Fără a ne pierde în detalii de arheologie, evidenţiez în final o clădire medievală mare, reprezentativă pentru un oraş în dezvoltare, aşezată central. Ea poartă istoria mai multor instituţii şi clădiri ale comunităţii oraşului: antrepozit în subsol şi bolţi ale negustorilor, casă a cântarului, oficiul vămii, posibil o casă de breaslă. Din nefericire, astăzi nu există nici un semn al existenţei ei. Istoria Sibiului poate deplânge încă o dată lipsa de atenţie a contemporanilor. A fost şi ea virusată?

 

 

PS: Acest serial de articole a împlinit în 15 martie 2021 un an (de pandemie!) de la prima apariţie. Mulţumesc încă o dată colaboratorilor menţionaţi într-o ordine aleaatorie: Erwin Jikeli, Maria Pakucs-Willcoks şi Conrad Guendisch, Irmagard Sedler, Emil Crişan, Silvia Codreanu, prim preotului parohiei romano catolice. Iertare celor uitaţi, timpul şi memoria sunt vinovate în toate. Am pierdut pariul că voi termina serialul de articole în acelaşi timp cu pandemia. Sper că cititorii ziarului au avut de câştigat.

 

Anexă cu lista negustorilor greci găzduiţi în Sibiu (ANS, fond Acte fasciculare, pachetul C, nr.5)

 

"Verzeichnuß derer Griechen, Arnauth und Wallachen, so allhier auf dem Hermannstädter Platz in offenen Gewölbern al minuta wie auch derer so en gros und sich zur griechischen Compagnie halten, wie nicht weniger derer, so außer dieser handeln, so viel unß bewußt

 

1. Jean Mavrodin, ein Griech, handelt mit Türkischer, venetianischer, Wiener und hierländiger War, hat das gewölb unter der P. P. Jesuiten Residence. (sublinierile îmi aparţin, PBM)

 

2do. Georg Villera, ein Griech auß Macedonien, handelt mit vorbemalter War, unter eben der P.P. Jesuiten Gelegenheit das Gewölb.

 

3tio. Thoma Villera, ein Griech auß Macedonien, handelt mit Türkisch, venetianisch und Wiener War, und außer dieser hat er ein stark negotium mit Woll, Baumwolle, Cordovan, und was nur möglich, hat das Gewölb unter titl. von Reissenfelsichen Hauß.

 

4to. Jenati Csingo, ein Griech, handelt mit Leipziger War, sowohl all minuta als en gros, nebst diesen macht er ein groß negotium mit cordovan, baumwoll auch tuchmacher Wolle, das Gewölb unter der Schneider Höff.

 

5to. Manolli Saffranosch, ein Griech, handelt mit Wiener, venetianisch und Türkischer Warn, das Gewölb eben unter der Schneider Höff, mit Cordovan, Baumwolle, Tuchmacher Wolle und Wachs, thut er den zwey vorlegten gleich, weil diese drey dem vermuthen nach dießfalls in einer Compagnie sind.

 

6to. Georg Dömeter, ein Griech, handelt eben mit allerhandt venetianisch, Türkisch und Wiener kurtzer und anschnitt War, das Gewölb unter titl. Herrn Rideli Hauß.

 

7mo. Paul Dömeter, ein Griech, handelt eben mit vorangeregter War, nebst diesen mit Wachs nach Venedig, eben in Ridelischen Hauß das Gewölb.

 

8to. Kira Kiritze, ein Griech, handelt gleichfalls mit Wiener, Türkischer, venetianisch und Leipziger anschnitt War, das Gewölb in titl. Samuel Millerischen Hauß.

 

9no. Lefftier Oplu, ein Griech, handelt mit Túrkisch und hierländischer War, das Gewölb unter der Schneider Höff.

1v/

 

10mo Pascale, ein Arnauth, handelt mit Wiener, Türkisch und hierländiger Waar, das Gewölb unter P. P. Jesuiten Residence.

 

11mo. Dumitru Kozma, Wallachischer Nation, nebst seinen Compagne Nastur, ein Arnauth handelt mit allerhandt kurtzer Wiener, wie auch Venetianisch und Türkischen Waaren, das Gewölb in denn Titl. Reisenfelsichen Hauß.

 

12mo. Dumitre George, ein Arnauth, handelt mit Türkisch, Wiener und hierländischer Waar, das Gewölb in der geweßten kleinen Haubt-Wache.

 

 

Welche nicht offene Gewölber haben sind:

 

1mo Hadsie Todor, ein Griech, handelt mit Türkischer Waar en gros

 

2do. Juon Markoisch 3 Brüder, wallachischer Nation, handeln mit Wachs, Cordovan, Wolle und Baumwolle.

 

3tio. Constandin Popp, Wallachischer Nation, reißt nach Leipzig und handelt mit Wolle, Cordovan und Baumwolle.

 

4to. Costandin Arpaschi, Wallachischer Nation, handelt mit Wachs nach Venedig und führet hieher Venediger und Triester Waaren.

 

5to. Dumitru Fogaraschen, Wallachischer Nation, handelt mit Türkischen Waarn.

 

6to. Costandin Korkan, Wallachischer Nation, handelt mit Türkischen und hierländiger Waar.

 

 

Folgen nun einige, so auch offene Gewölber haben, aber in keiner Gesellschaften sich befinden:

 

1mo. Juon Varthan, nebst seinem Bruder, Persianische Armenier, handeln mit groß und kleiner Wiener, Leipziger, Venetianischer, und Türkischer, hierländiger Waar all minuta, das Gewölb haben sie in den Gündhardischen Hauße, diese sind weder in einer Gesellschaft, vielweniger nach Jhrer Art bürgerfähige Leute.

 

2do. Peter Todor, ein Wallach, dermahlen in Reißmarkt, deßen Weib handelt mit allerhand Kleinigkeiten in dem Gundhardischen Hauß.

 

3tio. Dumitru Fogaraschan, ein Wallach, deßen hinterbliebene Wittib handelt mit allerhand Cromerey im Gundharischen Hauß.

 

4to. Marco Thoma, wällischer Nation, und zum hiesigen Bürger-Recht unfähig, handelte in seinem Leben mit allerhand seÿden zeug, kurtzer Gallanterie, Nürnberger und material. Wär, diese handllung führet die hinterbliebene Wittib, durch ihren Man, herrn Schvinger also fort, unter was vor einem praetext und protection, können nicht wißen.

 

5to. Antonio Issekutz, ein Armenier aus ElisabethStadt, handelt allhier in seinem auf dem Platz befindlichen Schättert mit aller auß- und inländischen Waren, vermög allergnädigsten Indulgence ad dies vitae.

 

6to Theodor alias Bogdan Vikuls Erben von Elisabeth Stadt, Armenier, handeln allhier auf den Plantz in ihrem Schatter, mit verschiedenen in und außländischen Waren, noch fort, wieder das allerhöchste rescript auch nach dem dem Tode deß impetranten dieser freyheit.

 

7mo. Marco Koschotan, ein Armenier von Elisabeth Stadt, handelt allhier en gros, und auch heimlich all minuta, mit verschiedenen, in specie aber venetianischen Warn.

 

8vo. Daniel Koschotan und Compagnie handeln in dem Theresianer Stifft, in den Trenchement, wieder den Sinn des ertheilten Privilegii auch mit allerley in- und außländischer Waren, da er doch lediglichen nur zu den Notdurft des Stifftes allergnädigst stabiliert worden.

 

9no. Johann Georg Kerner, ein hiesiger Burger, handelt mit Eyßengeschmeidt, kurtzer Nürnberger und Gallanterie War, ohne offenes Gewolb, als ein Prämer.






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Ghid informativ clienti EFSA

Tursib

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia