Tribuna
Despre cum ascultăm muzica ce ne place dar habar nu avem despre ce este vorba în ea
Dumitru CHISELIŢĂ
24199 vizualizari
Nu ştiu alţii cum sunt, dar multora dintre noi le place muzica. Avem melodii favorite, melodii care ne plac pentru că ne reamintesc de tinereţea noastră nebună, avem melodii care ne amintesc de momente din viaţa noastră - că ne-am cunoscut pe cântecul ăla, la nuntă a cântat aia, la banchet am dansat pe aia, în armată cântam aia – sau, unii, mai melomani, iubesc muzica şi anumite muzici doar aşa, pentru că se simt ei mai nuştiucum când ascultă una-alta. Acum, cum să vă spun, sunt muzici şi muzici, pe măsura publicului ţintă. Mai brute şi brutale ca mesaj, sau dimpotrivă, mai lăcrimoase de să storci patru batiste "clasice", din material textil şi de multiplă folosinţă până la notele de final, ca pentru oamenii nepreocupaţi de subtilităţi sau din acelea sucite şi răsucite, pentru minţile şi simţurile mai fiţoase şi cu pretenţii dincolo de "of of of", "Cikalaka chichicha" ori "Selecţii Ardeal".

 Dar oare ne-am întrebat vreodată dacă ce ascultăm este ceea ce credem că e? Dacă ceea ce avem impresia că este mesajul unei melodii este şi ceea ce transmite melodia? Putem pica uşor în plasa unei melodii superbe, şi, pe baza faptului care este că noi nu cunoaştem limba în care e interpretat (sau nu suntem atenţi sau nu ne pasă – tot aia!) să credem una, când de fapt e alta.

Nu ştiu dacă este cineva care NU a luat vreodată, aşa, o "ţeapă muzicală". Adică tu să dai pe spate să te topeşti în faţa boxelor sau cu căştile pe urechi în timp ce încingi Youtube-ul cu melodia favorită, şi, când o asculţi a câta oară, să zici "ia stai neică, ce e aici?". Şi la o re-audiţie mai cu atenţie, îţi cade faţa. Piesa ta de amor şi pace interioară e de fapt un manifest politic. Revolta Facdăsistem e de fapt o criză de nervi la adresa fostei neveste. Zbiuciumul omului neînţeles este o fiţă de superstar mult prea îmbuibat. Imnul libertăţii e sau despre droguri, sau satanisme, sau nimic. Despre asta vreau să vorbim aici. Despre "ţepele" luate cu muzica.

Cum să-ţi dea ţeapă Europa Liberă cu "libertatea" în muzică

Generaţia mea avea un hobby pe cât de frumos şi cultural, pe atât de interzis: ascultatul de "Europa Liberă". Chestii politice că ne plăcea cum îşi permiteau să-l suduie pe Ceauşescu şi ai lui şi, mai ales, muzica "interzisă" de la Metronimul lui Radu Teodor (Cornel Chiriac deja murise). Acolo îţi făceai Şcoala muzicală pe rock. De la clasici ca Hendrix, Joplin, Purple, LedZep, Who, Jethro Tull, ELP, la mai "heavyştii" (era moda!) Scorpions, Priest, Accept, AC/DC, Maiden şi chiar ultimul răcnet al începuturilor thrash-ului şi black-ului, ca Metalica, Motorhead, Megadeth sau Venom. Toate împachetate frumos de prezentator sau de solicitanţi (de fapt Metronom-ul era o emisiune de... dedicaţii, dar făcute cu riscul puşcăriei politice atât pentru expeditor cât şi pentru destinatar) cu mobilizatoarele şi rebelele cuvinte că o piesă ar fi imn al libertăţii, una strigăt de revoltă, una o culme a anticomunismului, alta un manifest pentru o lume mai bună fără comunişti şi ceauşeşti. În fapt, era o mare ţeapă. Noi nu ştiam asta, ne bucuram că uite, mamă ce mari luptători suntem că ne călim cu muzici care nu vor avea loc ever pe "Aici Bucureşti România" (deşi erau, dar nu ştiam noi, pe Programul 3). Dar ştim acum. Uite câteva exemple, din amintirile mele.


Magia lui Led Zeppelin

Nu se spunea că piesa lui Led Zeppelin, Stairway to Heaven, e un cântec despre libertate şi alea alea. Textul era alambicat, de doamne care cumpărau scări, cu cimpoieri, continuând cu un îndemn interesant de ciudat, cu aluzie la rock'n roll unde îndeamnă să fii o piatră, nu o ruladă.  În fine am citit apoi pagini întregi despre toate semnificaţiile magico-ezoterice ale piesei în cauză (majoritatea reale, nu bătăi de câmpi), toate acuzaţiile de conexiuni cu satanismul ale trupei, de la aceeaşi "Stairway To Heaven" care, cântată de la coadă la cap, ne dă o altă melodie în care e celebrat diavolul, la conexiunile chitaristului Jimmy Page cu Alistair Ceowley şi satanismul ca religie. Deci povestea pică. Piesa e o baladă tipică nebuniei hippy şi ghiveciului spiritualo-religios al anilor 70 din Occident. O fi şi despre eliberarea spiritului, dar fără conexiuni cu popoarele oprimate de comunism. Asta e...

Tovarăşul Lennon

O altă poveste la care picam de fazani era cântecul acela "Imagine" al fostului Beatles, John Lennon. Cred că încă mulţi cred că este o povestioară naivă despre o lume ideală, bună, cu pace, iubire, alea-alea. Hai chiar? Dacă ascultaţi atenţi piesa şi textul ei, vă treziţi în plin comunism. Chiar autorul piesei a spus-o că este "virtually" un Manifest Comunist. Pe rapid, piesa vă sugerează, pe fond de pian liniştitor şi voce suavă, numai bine ca să intraţi într-o reverie plăcută ce bine ar fi fără: Rai, iad, ţări/naţiuni, religie, proprietăţi, în fine o societate de roboţei spălaţi pe creier care să fie obligatoriu fericiţi, trăind pentru prezent şi atât. O viziune tipică stângismului îmbuibaţilor, care visează reforme, revoluţii, confiscări, naţionalizări, uniformizări doar pentru alţii.  Dar, chiar dacă Lennon nu se auto-considera un comunist, prin mesajul cântecelor sale era. Cam toate piesele lui de când  a început relaţia cu Yoko Ono sunt comuniste. Cânta ba despre Angela Davis (şefa Partidului Comunist American), despre "Puterea poporului" ("Power to the People"), despre cum nu crede el în nimic decât în el şi Yoko, ba despre cum mai stăm cu revoluţiile, ba despre femeia care este "negrul Lumii", în fine. Era un TFL-ist înainte de a se inventa termenul. Dar măcar avea talent şi ceva geniu, comparativ cu piesele despre lemne şi spaţii mici ale lui Taxi. Chestie de stil. Dar parcă era mai simpatic când cânta cu Paul despre "Revolution".

Inexistentul Heavy Metal anticomunist

Aia înţelegeam noi. Dacă rock-ul şi mai ales heavy-metal-ul este interzis de Ceaşcă, este ceva în (ne)regulă cu el. E anticomunist. Deci "Heavy Metal is the best and is f***ng all the rest". Atunci am aflat deşi am ascultat pe mulţi care acum sunt consideraţi clasici ai genului. Bineînţeles cu ajutorul prezentatorului şi a stării noastre de rebeli cam neputincioşi, visam la revoluţii rockereşti împotriva comunismului. Şi pricepeam ce puteam.  "Powerslave" a lui Maiden era despre puterea ascunsă a sclavilor (ziceam noi dar e vorba despre mitologia egipteană şi dorinţa omului de a fi zeu cu orice preţ), "Egypt" a lui Dio era tot despre comunism şi lanţuri, deşi de fapt era ceva cu demoni şi nisip, "Russian Roulette" a lui Accept era clar împotriva ruşilor (deşi este o piesă antirăzboinică şi cam atât), şi, dacă mai doriţi să continuăm, mai găsim.

Alte cântece despre cum una credem şi alta este de fapt

Ceea ce am spus până acum nu e doar că "mamă ce proşti eram să credeam că", ci multă lume crede şi acum una, când de fapt e vorba despre alta. Pink Floyd erau, în anii 70-80, nişte revoltaţi ai societăţii. Dar cele două capodopere ale lor "Wish You Were Here" şi "The Wall" sunt, de fapt, unul despre veşnicul prieten al trupei, Syd Barrett, despre care se cânta ca despre un mort (ani întregi am crezut că el era mort, iar albumul -un omagiu adus lui) deşi era viu (dar nu în totalitatea facultăţilor mintale), iar Zidul era de fapt nu atât revolta tânărului anilor '70-'80 împotriva societăţii, cât mai mult apăsările personale ale lui Roger Waters, care nu-şi găsea locul în societate, deşi la banii lui, cu puţin efort...

La fel, mulţi cred că Eminem e un mare rebel şi un mare luptător rapper-alb împotriva abuzurilor în societatea americană. Cel puţin aşa credeam şi eu. Apoi asculţi mai bine şi vezi că el e supărat pe maică-sa, pe nevastă-sa (fosta) pe cei care-l critică, pe critici, pe faptul că nu e lăsat să vorbească liber cu "f-word", despre cum devine Slim Shady, despre cum se ceartă cu demonul din el, despre cum nu îi place de George W. Bush sau despre personajul ce l-a jucat în "8 Mile". Spre deosebire de el, Genesis/Phil Collins, în "Mamma" (o piesă genială), NU cântă despre relaţia lui cu maică-sa ci despre un tânăr care vrea să o pună cu o prostituată mai în vârstă. Preferam versiunea cu mama. Collins mai trage una strâmbă cu "In the Air Tonight", o piesă de super-amor şi super-senzuală, dar în care e vorba depre unul înecat, un prieten care nu mai e prieten şi despre cam nimic. Să rămânem la dragoste, "Total Eclipse of the Heart", super-cântecul lui Bonnie Tyler, făcea, după mentalfloss. com, parte din coloana sonoră a unui musical despre vampiri (?!?) deşi noi zicem că este cea mai cea melodie de dragoste (şi este, în definitiv).
Nu mai spunem că "Born in the USA" al lui Bruce Springteen nu este un imn naţionalist, ci exact invers, că "Kiss" nu era o trupă de neonazişti, că "Hey hey guy" a lui Ken Laszlo, deliciul discotecilor româneşti, era despre un prostituat gay, "My Sweet Lord" al lui George Harrison este un imn adus zeului indian Krishna...
Lista poate continua la infinit, sunt articole întregi pe net despre "Cântece ce nu sunt despre ceea ce crezi că sunt" ("Songs That Aren't About What You Think They Are") dar unele sunt ori prea noi, ori prea "marginale" să le ştim, dar este destul. Dacă aţi avut şi voi experienţe asemănătoare, liber la shareuit...





comentarii
1 comentarii

Dle redactor, nimic nu e ceea ce pare. pe masura ce trece vremea, constat un mare deja-vu... Copiii si adolescentii nu mai mai fac munca patriotica cum se facea pe vremuri, ci voluntariat!
Copiii nu mai fac activitati pionieresti, ci parteneriate si proiecte, firmele nu mai organizeaza mese festive de Craciun si revelion, ci petreceri de firma... si tot asa.... parca le-am mai trait candva... tot Marie, dar cu alta palarie...
@@@
21.01.2019 22:43
Din aceeasi categorie
SEVIS

E-pneu

PARCUL MEMORIAL  MULTICULTURA

Vacanta Eurotrip
info
A.D.I. Eco Sibiu
EVENIMENT TV
Muzeul Astra
codul postal
VISA MEDICA
Licitatie publica

accentmedia