După ce am (şi aţi) văzut cum e să circuli cu trenul pe distanţe lungi prin Romania „The Carpathian Garden” - apropo, de atunci mai multe locomotive s-au ambiţionat să nu funcţioneze, spre bucuria călătorilor, care, iată, stau în tren mult mai mult timp decât cel pentru care plătesc – şi după ce aţi aflat şi de ce colegi de călătorie poţi avea parte cale de 10 – 12 ore cât durează un drum de la Sibiu până, hăt, la Constanţa, acum veţi afla cam cum e cu marea pe la noi, pe la cea de-a doua staţiune, ca mărime, de pe Litoral. Adică Eforie Nord. Care e mai la nord de Eforie Sud, aflată mai la sud de ea.

Am ales Eforie Nord din două motive. Primul, ca să mai schimb destinaţia estivală, că de muuuulţi ani am adăstat tăt la nord de Mangalia, de am ajuns să mă simt acolo ca acasă, în Hipodrom şi ajunsesem să fac şi pe ghidul pentru turiştii mai „rookies” din zonă. Al doilea motiv a ţinut de nostalgie (asta e ca un fel de boală, zic), că ştiam Eforia asta Nord ca pe un loc (destul) de frumos, făţos, chiar luxos, unde vechiul se combina cu modernul. În plus, citisem tot felul de review-uri favorabile staţiunii, ba că e ieftină, ba că e liniştită, ba că e ideală şi în topul preferinţelor turiştilor-familişti, eu înţelegând din asta (de ce oare?) că ar fi mai puţină gălăgie şi mai puţină cocălăreală ca la Mamaia, Costineşti sau Vama Veche („în ureeecheeee”, vorba cântecului lui Tudor Chirilă cel care dă de pământ cu clasa politică actuală). Aşa că a fost Eforie. Nord. Cu o cazare la un hotel foarte pozitiv perceput în comentariile de pe „Amfostacolopunctro”, unde toţi se întreceau să-l laude şi unde, fie vorba între noi, cazarea a fost (prin agenţie, of course) la un preţ decent, numit „Cupidon” şi despre care am aflat că e la doar 300 m de plajă. Am prins sejurul exact când România se distra „la maxim” cu un cod portocaliu de caniculă, ziua erau, la soare, cel puţin 45 de grade, la umbră, câtă era, posibil, mai puţin.

Cum e cu Eforie Nord, ca destinaţie de vacanţă

Dincolo de prezentările de pe net ale turiştilor exaltaţi că ajung şi ei cu tribul propriu la mare, sau ale interesatelor agenţii de turism, Eforie Nord este cam aşa. Un fel de haos estival, din toate punctele de vedere. Este întins pe patru linii directoare carosabile  şi pietonale. Prima linie este oraşul. Adică oraşul oraş, ne-staţiune, care arată exact ca un oraş mic din sudul României. Blocuri, case, vile, magazine. În general, pustiu ziua că e cald, pustiu seara că toţi sunt prin staţiune.  Dacă eşti isteţ, poţi să-ţi faci cumpărăturile acolo că e ceva mai ieftin şi nu sunt cozi la orice. A doua linie este cea comercial-turistică a staţiunii, unde este adunat tot ce e negustorie estivală: terase cu sau nu „împinge tava”, buticuri unde găseşti orice, ca în anii '90, tarabe cu toate nebuniile, de la spinnere la selfie-stickuri (10 lei bucata), sutiene şi pălării. Este locul plimbărilor de seară ale celor care îşi petrec sejurul pe litoral. Ca să vă faceţi o idee, mergeţi la iarnă, când e Târgul de Crăciun, seara, în Piaţa Mare. Sau imaginaţi-vă o coadă la unt sau hârtie igienică, pe vremea lui Ceauşescu, lungă cât toată staţiunea. Cam aşa e plimbarea. O imensă coadă la umblat pe jos. Cea de-a treia „linie directoare” este ceva mai de fiţe decât cealaltă, în zona hotelurilor şi restaurantelor oarecum mai elegante. Nu era de plimbat nici acolo, că trotuarele erau praf şi pulbere, de ziceai că se face enduro pe acolo. Iar lumină cam niet. Cel de-al patrulea traseu era faleza. Unde, din nou, te înghesuiai printre alţii, că, din nou, era plin de terase şi restaurante şi shaormerii şi pizzerii şi gogoşerii.

Eforie Nord este, urbanistic vorbind, cea mai haotică staţiune din România. Pe cât e de lungă, pe atât e de lată şi pe cât e de amândouă, cu atât e mai anapoda accesul la plajă. Dacă în anii '70-'80 mai puteai vorbi de un aspect care să definească locul, de clădiri-simbol ca Hotelul Europa, ca Belona sau Acapulco, acum e vraişte. Unde nu e hotel, e vilă. Unde nu e vilă, e restaurant. Unde nu e restaurant, e linie de shaormerii, pizzerii, kebaberii, gogoşerii, hamsierii. Accesul la plajă se face greu, pe străzi ori hurducăite, ori hiper-înghesuite.
Plaja au extins-o până la dimensiunile unui mini-deşert, când mergi la apă zici că eşti în „Lawrence of Arabia”, atât ca pustietate (toţi românii se înghesuiau la malul mării, restul fiind complet nefolosit) cât şi ca temperaturi deşertice (te uscai instant, de trebuia să consumi o sticlă de apă minerală de la faleză la locul unde îţi aşezai cearşaful. Plus că, dacă au „reabilitat” plaja, de ce să mai fi reabilitat şi scările de acces la ea. Sunt aceleaşi ca în vederile de epocă, doar că mult mai uzate, până la modul „grijă la picioare” spus din 10 în 10 secunde.

O fi Eforie Nord cea mai a doua staţiune ca mărime, după Mamaia (cică!), dar cred că e prima ca mărimea maldărelor de gunoi. Aşa, ca o glumă edilitară, am văzut recipienţi de colectare selectivă, dar cred că erau puşi la mişto. Pentru că oricine arunca orice, oriunde. Ca la Eforie.  Pe plajă, pe stradă, pe faleză, pe alei, peste tot. Colectarea lui nu ştiu de câte ori pe zi se făcea, ce-i drept, am văzut nişte autospeciale din astea de zici că le-au fătat cele de la SOMA de mici ce erau, dar cred că şi ele aveau mai degrabă un efect psihologic decât utilitar. Ce e drept, era MURDAR. Murdar RăU. Singurul lucru de care nu m-am putut plânge a fost apa mării. Obturată rău spre jalnic de deşertificarea pe proiect european plajei, era, totuşi, frumoasă şi albastru-verzui deschis. Apa caldă, puteai să mergi cât doreai fără riscul de a cădea în cine ştie ce groapă, nu te loveai de bolovani, nu exista risc de înec la mal.  Viziunea asupra mării mai era „defectată” şi de două vecinătăţi total inestetice: la nord, toate acareturile industriale ale portului Constanţa Sud-Agigea, locul unde Poliţia de Frontieră găseşte, periodic, containere pline de chinezării contrafăcute, iar ceva mai la sud, un yacht-club de fiţe, frecventat mai ales de bucureşteni şi constănţeni care îşi parcau maşinile lor şmechere pe plajă, chiar lângă indicatorul care spunea că „nu”. Apropo, după „Vraja Mării” (încă există săracul, dar nu m-aş caza la el nici moca) încă e, spre cazemata unde pe vremuri făceau bişniţă polonezii cu parfumuri, săpunuri şi ţigări, plajă de nudişti. Cât se poate de neprotejată vizual şi plină de persoane de o anumită vârstă la care  nu mai e cazul să îţi arăţi toate alea în public.
A, şi era să uit, era la fel de plin de cerşetori ca pe Bălcescu, în Sibiu. Nestingheriţi, la fel ca la Sibiu. Cât despre liniştea care face faimoasă şi „ideală pentru familiile cu copii” a staţiunii, vă spun clar că e un banc. Toate terasele au, seara, lăutari. Care nu cântă bine, dar cântă tare. Pe plajă, „ambulanţii” urlă de zici că le-a murit toată familia lor („Auuuuu, avem porumbel fieeert! Trei la zece lei! Auuuuu Ia porumbelul ca să-ţi crească cocoşelul!!!!!”) doar-doar vei cumpăra de la ei ceva, rotindu-se în jurul tău ca păsările de pradă pe câmpul de luptă (atenţie la ce ai cu tine pe cearşaf, totuşi!).  La fel, chiar lângă camera mea de la Cupidon, eram vecin, gard în balcon-parter, cu o cârciumă cu piscină a vecinului hotel „Apollo”, care îşi începea programul la ora 7.30 şi şi-l încheia după ora 23. Nemaipunând la socoteală şi locul de joacă din faţă.
 
  De ce se îneacă oamenii la Eforie

Da, anul ăsta a fost record de înecaţi la Eforie Nord. Eu nu am prins niciunul, deşi intervenţii cu şenilata SMURD am văzut. Nu e nimic cu locul, nu e un fel de Triunghiul Bermudelor varianta constănţeană, unde de cum intri în apă, gata, te îneci definitiv. Este doar inconştienţa românului care nu ştie cum e treaba cu apa mării, curenţii ei şi valurile şi care se crede mare curajos, deşi salvamarul îi spune să stea cuminte. Da, la Eforie, în apă, ai sentimentul că tot timpul e cutremur. Curenţii merg în zig-zag, şi, dacă tu, neînotător, „inundat” până la nivelul slipului, simţi asta, apăi mai încolo cum o fi? Da, i-am pozat pe unii care înotau dincolo de geamandură şi de dig, cu teama că le fac fotografia de adio. Deci, toată povestea asta ţine de inconştienţă şi un curaj prost înţeles care te duce unde nu e nevoie să te ducă. Păcat însă că mai mor şi dintre salvatori...

Servirea, mâncarea, băutura, cazarea

Un alt aspect care mi-a plăcut, a fost servirea şi atitudinea celor care, într-un loc unde poporul îşi face de cap şi orice amărât are impresii de multimilionar care trebuie servit la pat, se căznesc să câştige un salariu sezonier. Se lucrează cel puţin zi lumină, dar, de exemplu, la restaurantul unde mâncam eu, toţi erau zâmbitori şi politicoşi. Mâncarea era bună, cel puţin unde „luam masa”. Mâncare era, loc nu prea. Eforie Nord e locul cu cele mai demenţiale „împinge tava” din România. Poţi face curse de dirt-track înăuntru, că e loc. Trei zile la rând am plimbat tava pe la „Litoral” sau „Oradea”, slalomând printre alţi mâncători, vărsând invariabil un sfert din ciorbă în tavă, pentru că o fi spaţios, dar e şi înghesuială. Asta până am găsit un loc numit tot „Litoral” (dar restaurant „normal”, cu meniul zilei şi servire la masă), unde era tot timpul gol. Nici acum nu înţeleg de ce era aşa de nefrecventat, că era şi mai bun şi mai ieftin decât la „Autoservire”. Fata care ne servea ne-a spus că de aia, că e prea cald la ei din cauza copertinei roşii. În fine, am mai dat de paradoxuri din acestea, pe la o terasă destul de intimă, unde se servea clătite, bere şi suc, sau la o tarabă de îngheţată din bazar, de unde nu cumpăra nimeni, că stătea la coadă să se tatueze „nepermanent” peste drum.
Preţurile sunt mai mult decât accesibile, de la 16 lei „meniul zilei” (în vreo 10 variante la alegere) la 30 lei, pe alese, la autoservire. Hamsiile, 4 lei suta. Clătitele – 6  spre 8 lei. Berea, de la 3.50 draftul pe plajă, la 7.50 aia mai Carlsberg, dar preţul unei beri „normale” la 500 ml se învârtea, indiferent de „pedigree”-ul restaurantului, la 5 lei.
Cazarea a fost ciudată. Camerele, la Cupidon (două stele) erau micuţe. Baia e super-micuţă, are duş, dar nu are cabină de duş, aşa că apa curgea direct pe pardoseală. Dincolo de gălăgia generală, hotelul acesta, Cupidon, a avut şi două aspecte pozitive: se făcea zilnic curăţenie în camere şi avea, în faţă, o terasă unde puteai bea liniştit, seara, o bere în condiţii mai omeneşti decât în staţiune. 
   
Ghiolbăneală de turist român în concediu. Şi câţiva oameni simpatici

Sunt sigur că ceea ce strică litoralul românesc, în general, e turistul român. Am mai spus-o/scris-o, dar asta e. Românul nu ştie să fie turist. E un fel de migrant încrâncenat, veşnic nervos, veşnic grăbit să ajungă ba la masă, ba la hotel, ba pe plajă, ba la casa de marcat, care nu are ochi pentru nimic din ceea ce îi oferă decorul ăla altfel decât ce are el acasă. Pe faleză el nu admiră plaja, marea şi vapoarele, ci îşi face selfie. Pe plajă, în loc să se bucure de soare şi apă, zace sub umbrelă, bea bere din găleata frigorifică şi frecangeşte ecranul smartpfonului. Când se plimbă, e cu ochii doar la ce e de vânzare sau la ce să bage la maţ. Se opreşte necontrolat exact când e înghesuiala mai mare. Se întinde la taclale în mijlocul drumului, blocând circulaţia. La restaurant zici că ia masa la el în curte, că nu ţine seama de nimic din ceea ce ţine de comportamentul în public. Vorbeşte tare şi hurducăit, se răsteşte la nevastă care chirăie şi ea ceva, habar nu are ce vrea să consume de se plictiseşte ospătarul de cât aşteaptă şi mai ales cumpără toate tâmpeniile pe care le are, de fapt, şi la el acasă, la un  preţ mai mic. Am văzut coadă la fornetti, la îngheţată de automat, la şepci, la pizza, la clătite... Era coadă şi la privit, că ce poate fi mai frumos la mare decât să priveşti tricouri, chiloţi, suveniruri din gips, kendame, spinnere, vată de zahăr. De la atâta atenţie distributivă, îşi mai pierdeau şi câte un copil, că aveau unde.

Aş putea umple câteva zeci de pagini cu mostre de ghiolbăneală estivală, aş putea face un top al acesteia în funcţie de regiuni geografice (oricum pe primul loc este cea de Muntenia-Constanţa) dar prefer să vorbesc acum de câţiva oameni care mi-au fost efectiv simpatici.
De exemplu de familia de maramureşeni care era înaintea mea la coadă la non-stop, el luându-şi ŞAPTE beri la cutie, plătindu-le, iar nevasta răsărind de undeva cu un kinder pentru „cochil” pe care i l-a pasat ca la baschet, dar cam tardiv, că deja la rând era o tanti care studia în detaliu nişte pachete de ţigări. Mă mănâncă undeva să zic că „doamna nu ştie ce ţigări să ia”. Ea, cu o mânie sudistă, face explozie explicând de ce stă şi comentând că de ce comentez (de aia, că stau secole după tine, cucoană), moroşanul zâmbeşte cu toţi dinţii lui de moroşan, spunându-i copilului „no roag-o pe domna să te lese să iei kinderu („că i-am luat unu’ că nu i-am mai luat de mult, no acum ce să fac” „Păi am plătit deja” las-că poate ne lasă domna”). Doamna îl ignoră maiestuos, deşi cel mic, un super blond de munte, o tot apela repetat „domnaa – domnaa”, eu zic, că am ajuns la rând, „no hai şi ia-i aia la copil”, ei zic „mulţumim frumos”. 

A doua persoană simpatică mi-a făcut veselă o seară care m-a adus la o culme a enervării (nu găseai un loc unde să mânânci ceva că toţi mâncau). Era o fetiţă la vreo doi ani, care,de plictiseală, începuse să taie cartofii din farfurie cu un liniar, apoi şi-a băut sucul cu paiul invers, apoi a mai făcut crici-craci cu aceiaşi cartofi, ba îi băga în ascuţitoarea care i-a căzut pe jos, era de un umor copilăresc de milioane. 

Altcineva m-a făcut să-mi revizuiesc părerea despre moldoveni. Îi văzusem şi prin staţiune, erau cei mai liniştiţi de la mese, nu hăuiau ca ăia din Giurgiu, Ilfov sau Călăraşi, vorbeau doar ca să se audă ei, îşi vedeau liniştiţi de ceea ce consumau. Eram la mini-terasa de la Cupidon. Masa era fără scaune, că scaunul „meu” era pe post de anexă-bagaje pentru un cuplu valaho-italian care mima că nu ştie româneşte când am zis, pe ocolite, că ar face bine să-şi mute logistica de pe scaun. De la masa cealaltă, un moldovean ne-a spus, cât se poate de blajin (moldoveneşte), că să luăm scaunul lui, că şi aşa îşi termină imediat berea şi urcă în cameră. Ne-a dat scaunul şi şi-a băut berea în picioare, în ecoul mulţumirilor noastre.

Concluzie

Eforie Nord a ieşit , clar, de pe lista destinaţiilor mele estivale. Nu ştiu ce au băut review-erii ăştia de pe net când l-au lăudat atât, dar e clar că realitatea din teren e alta. Prea multă nebunie, prea mult zgomot, prea multă mizerie, prea multă lipsă de gospodărire din partea domnilor edili. Da, o fi staţiune pentru familii, dar când deja se înghesuie prea multe în acelaşi loc, deja ai senzaţia de tabără de refugiaţi. Preţurile or fi mici, mâncarea o fi bună, dar dacă trebuie să bântui prin toată staţiunea pentru un loc la masă, asta nu intră în categoria „momente minunate”. Aşa că, scuze, prefer data viitoare „acasă” la Mangalia. Măcar mă mişc mai în elementul meu...