Aniversăm anul acesta 30 de ani de la REVOLUŢIA din decembrie 1989. Spun REVOLUŢIE pentru că a fost aşa ceva, indiferent de întreaga campanie voită de minimalizare a ei şi a meritelor celor care au ieşit în stradă atunci, de manipulări din partea celor direct interesaţi în a crea în continuare confuzie şi de a şterge urmele unei „activităţi” jenante sau chiar criminale la un moment dat sau de aruncat vini în dreapta şi-n stânga. La 30 de ani de atunci, dacă umbli să mai găseşti ceva memorie „scrisă” cu gloanţe pe zidurile caselor sau blocurilor din „zonele fierbinţi” ale schimburilor de focuri dintre armată şi oricine, vei vedea că acestea sunt, pe an ce trece tot mai rare. La fel, cele câteva plăci memoriale de pe clădirile care au fost centre ale primelor încercări de organizare ne-comunistă a factorilor decizionali ai oraşului, sunt cam stinghere şi nebăgate în seamă de sibieni, mult mai preocupaţi de a merge în treaba lor sau de a vedea ce mesaje noi au primit pe smartphone. Mai „ţin steagul sus” cele câteva monumente ridicate în amintirea celor care au murit atunci, aşezate şi ele pe categorii: armată, miliţie, civili şi în ultimă instanţă, aleea din Cimitirul Municipal, locuri unde, anual, are loc ceremonialul de comemorare a celor căzuţi, care, pentru că aşa e regulamentul, este unul şi acelaşi. În rest, linişte şi pace. Urmele lui 1989 se pierd în ceaţă...

Da, se pierd în ceaţă chiar la propriu, ziua în care am ales să hălăduiesc în căutarea lor fiind chiar una ceţoasă. Bineînţeles că nu am „atins” toate obiectivele, pentru că ele se întind cam prin tot oraşul, din Lazaret până pe, să zicem, Poplăcii, trecând prin Centru sau Milea-Ştefan cel Mare. Ar fi trebuit să iau fiecare stradă, bulevard sau străduţă cu „memorie” a acelei vremi, cu riscul de a călca pe locul unde, acum 30 de ani, zăceau oameni împuşcaţi. Ce am găsit? Faţă de acelaşi demers făcut de mine acum mai bine de 10 ani, cu acelaşi scop, cam sărăcie... Sibiul s-a transformat. S-a demolat, s-a construit, s-a reconstruit, s-a renovat. Cu o grijă care, din nefericire pentru istorie, a şters chiar urmele istoriei. Dar e explicabil. Am uitat, nu ne mai pasă, facem să arate frumos. Dar hai la drum. Prin ceaţă. Cea naturală şi cea a trecerii timpului.

Zona Hipodrom-Oituz -Milea: ceva-ceva tot se vede...

Sibiul era faimos prin multitudinea de urme de gloanţe în pereţii săi şi chiar prin inscripţiile care multă vreme au rezistat, pe zidurile şi gardurile clădirilor. Îmi amintesc de un „Jos Ceauşescu” de pe un bloc de pe Lungă, care a rezistat până la... izolarea termică a blocului. Aveam clădiri cu o adevărată legendă în spate în zona cuprinsă de bd. Vasile Milea – bd. Victoriei şi, să zicem str. Oituz. Dar noi am pornit de la „Telefoane” de pe Mihai Viteazu. „Ei şi?” Păi aici, înainte de a avea „Spartan” sau magazinele de dinainte, era centrala telefonică a Hipodromului. Aici, pe clădire, a murit căpitanul Octavian Niţă, împuşcat în cap. În amintirea lui, pe clădire a fost amplasată o placă memorială, tot mai mascată de firme sau alte reclame. Acum este oarecum vizibilă, printre găurile din perete (nu, nu de la gloanţe) şi un afiş care anunţă că acolo sunt spaţii de închiriat. Deci, un caz fericit de clădire nemodificată şi de element comemorativ ne-dispărut.
După ce mai zăbovesc puţin prin Piaţa Aurel Vlaicu, pentru a admira ce frumos au fost renovate atât blocurile militare din spatele noilor blocuri ne-militare ce fac intrarea pe str. Oituz, cât şi clădirea cu turnuleţ de pe colţul cu Dumbrăvii (care, pe vremuri, încă mai aveau urme de gloanţe) mergem, drept înainte, pe lângă vechile cazărmi şi cunoscuta Vila Branga, clădire care a fost una din „victimele” tirurilor de după 22 decembrie 1989. Vila e la locul ei, renovată de ani buni, ştiam asta, dar hai să fie şi ea, de dragul amintirilor. Cotesc pe Mărăşeşti şi ajung pe Oituz, una din străzile încercate ale Revoluţiei, unde printre altele, au murit şi ceva oameni. Pe vremuri, casa de pe colţul Oituz-Milea era un exemplu de casă-martor al momentului, prin urmele de gloanţe de pe întreaga ei faţadă. Acum nu mai este, a fost renovată şi ea. Cotesc pe Milea, şi trec strada, poate-poate mai apar ceva „amintiri”. Unele erau şi nu mai sunt, ca cele de pe laterala primului bloc cu patru etaje cu care „începe” strada Revoluţiei. S-a izolat frumos. Mai mult noroc am cu celelalte blocuri, de peste drum, izolate termic selectiv, aşa, şi unde, pe ici pe colo, se mai observă, înspre etajele superioare, urme ale tirului venit dinspre „Şcoala Militară”. La fel, pe latura blocurilor de vizavi, partea vecină cu Poliţia şi SRI. Şi aici mai vezi câte ceva, că vorba aceea, e „în spate” şi, la tirul ce a fost atunci, pe 22 decembrie, normal să mai fi rămas ceva. Vizitez şi cele două monumente, din care îl fotografiez doar pe cel din faţa Poliţiei, că e mai „safe”.  Iar am sentimentul că pe unde calc eu, au murit oameni. Şi aşa e. Au murit aici oameni: oameni civili, oameni miliţieni, oameni militari... S-au întâlnit, dincolo de taberele de atunci, în veşnicie...

Ştefan cel Mare – Unirii – Victoriei: urme de gloanţe, monumente şi plăci memoriale

Cotesc pe Ştefan cel Mare, casele paralele cu unitatea militară. Aici, atunci, nu era de stat, că era câmp de bătălie la propriu. Dacă voiai să fotografiezi, imediat în 1990, case făcute praf sau reduse la câţiva  pereţi, aici era locul ideal. Acum, progresul şi-a spus cuvântul. Casele de atunci au devenit case de acum complet diferite. Sau chiar blocuri. Doar câteva, mai uitate, încă poartă amprenta luptei dintre militari şi trăgătorii „terorişti”, reali sau fictivi, din zilele de după 22. Cea mai reprezentativă e o casă cu un etaj, jumătate renovată, jumătate nu. În rest, urmele au cam dispărut. Pe sub blocul -plombă şi prin pasajul de la Dumbrava, trec spre Casa de Cultură, locul unde s-a format prima structură de conducere liberă a Sibiului, după ce arunc o privire la linia de blocuri de pe Milea pe unde se aflau „băieţii în negru” care au rămas la fel de misterioşi atunci, ca şi acum. În mod sigur povestea nu se va mai repeta, pentru că blocurile au acoperiş acum...
Din faţa Casei de Cultură, unde, lângă intrare e placa memorială pe care scrie „Glorie. În această clădire, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, s-a constituit Forul Democratic al judeţului Sibiu”, cotesc spre părculeţ. Aici avem două monumente. Cel iniţial, o troiţă din lemn, e aproape eclipsată de  maşinile parcate. La câţiva paşi mai încolo Memorialul 1989, locul standard unde au loc ceremoniile de depuneri de coroane. Aici e curat, chiar dacă îmi amintesc că acum câţiva ani era mâzgălit de grafitti.
Plimbarea mi-e întreruptă brusc de un telefon, tot pe teme de 1989, şi mă grăbesc spre redacţie. În fugă, mai remarc plăcile de la fosta municipală de partid, acum parte din Primărie şi de la Cercul Militar, fosta Casă a Armatei. O iau întins pe Victoriei şi admir fostul Palat de Justiţie care, în 1989, era sediul Judeţenei de Partid şi „locul de muncă” al lui Nicu Ceauşescu. Clădirea e o ruină. Dar asta o ştim cu toţii, chiar şi cei doi tineri care mă abordează pe tema „din ce an e aşa”. 

Ce mi-a „scăpat”...

Păi mi-a scăpat Piaţa Mare cu toate ale ei, cu acea placă pusă pe locul primei victime, călcată în picioare de participanţii-vizitatori la Târgul de Crăciun, cu casele din care s-a cam tras la Revoluţie, şi cu dispăruta statuie a lui Gheorghe Lazăr, devenită atunci primul „memorial” al celor căzuţi la Revoluţie. Despre fabricile de unde s-a pornit Revoluţia nici nu mai are rost să vorbesc. IUPS lui Puiu Fesan e cu totul altceva. Din Balanţa şi halele ei de unde s-a pornit nu mai e nimic. Încet-încet, urmele revoluţiei sibiene dispar. Uneori în ceaţă, alteori numai aşa. Important e să nu uităm noi...