Tribuna
Unirea cea Mică de la 1859. Lucruri ştiute şi mai puţin ştiute
Dumitru CHISELIŢĂ
2117 vizualizari
Unirea cea Mică de la 1859. Lucruri ştiute şi mai puţin ştiute
© Razvan NEGRU
În linii mari, toţi cunoaştem, mai ales graţie lecţiilor de istorie din şcoală şi din liceu, despre cum a fost cu "Unirea Principatelor Române", "Mica Unire" sau "Unirea cea Mică" de la 24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales în acelaşi timp, domn atât al Moldovei, cât şi al Ţării Româneşti. A fost ales graţie voinţei ambelor "popoare" (de fapt o singură naţiune, cea română) - "Unirea, naţiunea a făcut-o!" - şi astfel, în timp, cele două entităţi geografico-politice să ajungă la denumirea pe care o ştim şi o folosim şi acum, de România. Dar nu a fost aşa de simplu precum ştim în şcoală. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost un proces amplu, complex, dificil şi chiar riscant, care a implicat mult mai mult decât alegerea, pe repede înainte, a unui domnitor comun. Unirea "cea mică" a fost ceva făcut, cum s-ar spune, "pas cu pas", care a durat zeci de ani, şi care a implicat o mare cantitate de muncă, atât pe plan intern cât şi extern. Câte ceva din "cum a fost" vom spune aici.

"Unirea" de dinainte de Unire
Mulţi avem impresia că unirea de la 1859 a avut loc, integral, la 1859. Adică gata, s-a votat, ne-am unit, am jucat Hora Unirii la lumina torţelor, şi gata, din două ţări am făcut una, pe nume România.
Dar treaba a fost mai complexă. Primele semne ale "unirii", de la denumiri comune ale Moldovei şi Ţării Româneşti până la unificări ale unor "servicii", au fost cu mult înainte de momentul 1859.
Astfel, denumirea comună de "Principatele Dunărene" (folosită şi de ziarul "Telegraful Român" din Sibiu, în vremea Micii Uniri) a fost folosită de Imperiul Habsburgic încă de la finele secolului al XVIII-lea. Termenul de "Principatele Dunărene" a fost folosit atât ca denumire politică, cât şi ca denumire uzuală,  până la Unire. Noi, românii, folosim denumirea, referitoare la aceeaşi perioadă, de "Principatele Române" (ca şi în titulatura oficială a Unirii celei Mici: "Unirea Principatelor Române), neexcluzându-se aici Transilvania. Consultând sursele istorice online, şi mai ales Wikipedia, ne putem face o idee despre ce a fost atunci.
Dar, faptic, un fel de "unire" a avut loc la 1848 când s-a realizat o uniune vamală între cele două principate, conduse atunci de domnitorii Mihail Sturzda (Moldova) şi Gheorghe Bibescu (Ţara Românească), când au fost desfiinţate punctele vamale dintre cele două ţări.
În timpul revoluţiei de la 1848, una din dorinţele revoluţionarilor, era, conform curentului de atunci al unei Europe a naţiunilor, o unire a  Moldovei cu Ţara Românească.

Războiul Crimeii şi tratatele de la Paris
Un moment favorabil înfăptuirii Unirii de la 1859 a fost Războiul Crimeii, un fel de mic război mondial, în care Rusia ţaristă a fost învinsă de o alianţă compusă din Franţa, Piemont, Anglia şi Imperiul Otoman. Tratatul de pace a fost semnat la Paris, în martie 1856 şi, pe lângă faptul că a pus capăt războiului, a făcut referire şi la situaţia Principatelor Române. Astfel, pe lângă alte prevederi, se mai stipula ca "Principatele Dunărene" să fie sub suzeranitate otomană, dar se făcea şi referire la constituirea unor  Adunări sau Divanuri ad-hoc, foruri consultative care să exprime voinţa populaţiei referitor la viitoarea organizare a Prinicpatelor. Divanurile ad-hoc erau compuse din reprezentanţi ai tuturor păturilor importante ale populaţiei Principatelor: clerici, mari proprietari, mici proprietari, reprezantanţi ai celor de la oraşe şi de la sate. Divanurile ad-hoc şi-au exprimat dorinţa Unirii (în Ţara Românească mai uşor, în Moldova mai greu), şi astfel, la Convenţia de la Paris din 1858, Marile Puteri au acceptat un fel de unire, mai mult o uniune a celor două principate, cu o conducere separată dar cu unele structuri comune.
Pe plan extern, pentru "unire", ţările europene erau împărţite: Franţa lui Napoleon al III-lea era pro-unire. Tot de acord cu o unire a principatelor au fost Rusia şi, cumva Austria, de partea cealaltă a baricadei aflându-se Anglia şi Imperiul Otoman. Austria a avut o atitudine "instabilă" din cauza faptului că o "Românie" unită ar fi ameninţat teritoriile aflate în componenţa ei: Bucovina şi Transilvania. Dar milita, însă, pentru două principate "dunărene" independente de otomani. Totuşi, la final, austriecii deveniseră adversari ai ideii unirii.  
La un moment dat, ideea de Unire era să fie definitiv compromisă deoarece, în Moldova, partida separatiştilor era foarte puternică. Ideea lor era că o Unire cu Ţara Românească ar duce la decăderea Moldovei ca provincie, şi a Iaşului, care nu va mai fi capitală. Unioniştilor lui Cuza şi Kogălniceanu li se opunea o puternică mişcare separatistă compusă din Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi şi locţiitorul domnesc (caimacamul)  Todiriţă Balş, urmat, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, candidat la tronul Moldovei, cu "spate" de la Austria şi Turcia. Într-o primă fază, separatiştii au dominat votul în Divanul Ad-hoc, dar, după un scandal care a scos la iveală că listele electorale au fost falsificate, ajungându-se chiar la un scandal internaţional. Franţa şi Anglia au decis anularea rezultatului anti-unionist din Moldova. Noi alegeri au avut loc în Moldova, de data aceasta cu vot favorabil Unirii.
Prin Convenţia de la Paris din 1858, după discutarea cererile celor două Divanuri ad-hoc, s-a decis ca "Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei" să fie o entitate statală autonomă, aflată sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar şi sub protecţia puterilor europene. Principatele aveau atât instituţii proprii, cât şi comune, ca justiţia şi armata. Se mai prevedea un început de reforme democratice, ca separaţia puterilor în stat, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor boiereşti, egalitatea în faţa legii, drepturi politice, libertatea individuală şi drept de vot.

Unirea, la propriu: Cuza, ales
După încheierea Convenţiei de la Paris, considerată ca fiind o primă Constituţie a Principatelor Române, au avut loc alegerile pentru Adunările Elective, care trebuiau să aleagă noii domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti.
Astfel, la 5/17 ianuarie 1859, a fost ales, în unanimitate, în Moldova, unionistul Alexandru Ioan Cuza, din partea Partidei Naţionale şi comandant al micii armate moldovene, în detrimentul altui candidat, Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, dar care s-a dovedit a fi "cu spate" de la ruşi şi că plănuia forţarea alegerii sale şi în Ţara Românească.
Profitând de un "defect" al Convenţiei de la Paris, care nu prevedea ca domnii aleşi să fie diferiţi în cele două principate, unioniştii au decis ca cel ales în Moldova, AL. I. Cuza, să fie desemnat candidat şi în Ţara Românească. A urmat poate una din cele mai mari campanii electorale din România modernă, în care liberalii au făcut un lobby intens lui Cuza, ajungându-se chiar ca populaţia să ameninţe cu revolte în cazul în care Cuza nu ar fi ieşit. Astfel, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, ca domn al Ţării Româneşti.
A urmat o intensă activitate atât pe plan intern, cât şi extern, pentru întărirea unirii şi recunoaşterea noului stat pe plan internaţional. S-a reuşit, după multe tratative şi chiar cu riscul unei intervenţii militare.   
La 1862, în ianuarie, cele două guverne au demisionat formal, pentru a se constitui un guvern unic, la Bucureşti, noua capitală şi adoptându-se numele oficial de "România".
După Unire, Alexandru Ioan Cuza, împreună cu Mihail Kogălniceanu au iniţiat reforme interne ca secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, transformând, încet încet, noul stat dintr-unul oriental-fanariot într-unul european.

Unirea de la 1859 în ştirile sibiene ale vremii

Graţie digitalizării colecţiei "Telegraful Român" de câtre Biblioteca Judeţeană ASTRA, am putut consulta felul în care, atunci, chiar în acel moment, evenimentul Micii Uniri a fost adus la cunoştinţa românilor sibieni şi transilvăneni. Astfel, în Telegraful Român nr. 3 din 15 ianuarie 1859, aflăm la ştirile din "Principatele Dunărene", de alegerea lui Cuza în Moldova: "Iaşi, 5/17 Ianuariu, 6 oare 5 minute după amiazi. Unioniştii au învinsu. Alesandru Kusa hatmanul provisoriu, sau alesu de Principe cu 48 de voturi, şi sau jurat pe Konstituţiune. Mitropolitul şi auktorităţile îi adresă omagiul, şi Kaimakamia iau predat Guv(e)rnul. Salve de tunuri, ceremonii, paradii militare şi illuminaţiune".
Pe 29 ianuarie, în "Telegraful Român" nr. 5, o ştire scurtă datată "Sibiiu, 26 ianuariu", spune că "De eri încoace se lăţi aicea vestea că şi adunarea deputaţilor de ţară în Bucureşti încă au ales de principe în România, tot asemenea pe nou alesul Principe din Moldova - A. I. Kusa.". Se revine mai amplu în "Telegraful Român" nr. 6, din 5 februarie 1859, unde din "Principatele Dunărene" avem o relatare mai amplă, citându-se "gazeta Transilvaniei": "Despre modul ce au urmat cu okasiunea alegerei Domnitorului în România, producem aci un artikol din "Naţionalulu", după Gaz. Trans.: Bucureşti, 24 ianuarie. Alexandru I Ioan Kuza, Domnulu Moldaviei, este şi Domnulu României, prokiematu în unanimitate  de adunarea generală a României, la 24 ianuarie la 7 oare seara." Unirea a ajuns şi "la ştiri". De atunci, o omagiem cu toţii, atât cei din fostele "Principate Dunărene" cât şi din Transilvania. 

În foto, avem o superbă Horă a Unirii, de Ziua Naţională, la Sibiu, pe 1 decembrie 2019, imediat după parada militară.





comentarii
2 comentarii

- felicitări dle Chiseliță pentru exactitatea și termenii de „spirit” folosiți la înțelegerea momentului istoric
cunoscut ca MICA UNIRE , care de fapt este foarte MARE!

- sperăm în continuare să nu treacă neobservat și momentul de la 10 mai 1866 ,ce a avut implicații
la fel de mari (sunt monarhist și știu de ce!).
Sbarcea Nicolae
22.01.2020 08:19
Nimic despre răscoala antiunionstă de la Iași din aprilie 1866 ? Au fost peste 100 de victime, ca la Timișoara în decembrie 89 !
Agenteur-X7
22.01.2020 17:20
Din aceeasi categorie
sevis

ADR CENTRU

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Licitatie publica

accentmedia