O pildă despre masă la vreme de Postire. Dintâi ar trebui să citim cu un verset înainte, verset legat de îndemnul la smerenie pe care Domnul Hristos îl dă ascultătorilor Săi (Luca 14.7-15). Pentru că povestea despre ospățul unei cine este așezată în contextul în care El îi vede cum își alegeau la masă locurile cele dintâi, agitația aceea marcată de ideea că trebuie să fii în ochii cuiva pentru ca el să știe de tine. Domnul îi temperează. Mai întâi chiar educându-i despre așezarea la masă. Pare oarecum frivol, dar ne aduce aminte că omul nu poate ajunge cele înalte fără să înțeleagă pe cele ce nu par importante. În fond Hristos Domnul ne învață că omul duhovnicesc nu poate fi nesimțit. Arogant. Plin de sine. Că face parte din exercițiul apropierii de Dumnezeu apropierea de oameni, cu simț și serenă iubire. De altfel este și concluzia efortului său didascalic pe care îl leagă de învățătura despre chemarea săracilor la masă. Pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Oameni dificil de suportat la masă, greu de hrănit tocmai datorită dizabilităților lor. Și nu, nu vorbim despre aceia din zilele noastre, a căror neputință este ușurată de tot soiul de programe ori proiecte de susținere. Ci de aceia care, atunci și acum, au nevoie de ajutor. Nu doar de masă vorbește Domnul Hristos aici ci de cum ajuți omul adus la masă. Cine a hrănit vreodată un bolnav la pat știe. Iar în aceasta Domnul vede încă o fericire, ca și cum nu ar fi coborât de pe Muntele fericilor, fiind El Însuși acest Munte: „Și fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților” (Luca 14.14). domnul descoperindu-ne că răsplata pentru o astfel de masă este chiar cel hrănit. Pare că măcar unul dintre ascultători a înțeles: „Și auzind acestea, unul dintre cei ce ședeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 14.15). Pentru a întări această învățătură Domnul Hristos spune pilda celor poftiți la Cină. Și o pune la îndemâna unui om oarecare.

Nu mai vorbim de cina unui Împărat ce-și cheamă supușii să-i onoreze. Un om oarecare suntem oricare dintre noi, fiecare dintre noi. Hristos ne pune astfel în situația celui ce face cină și rămâne fără invitați. Chemați la cină- „Veniți, că iată toate sunt gata” (Luca 14.17)- prin slugă oamenii-invitați se scuză. Poate că dinaintea omului-gazdă (a împăratului, dacă vreți) s-ar fi cucernicit, ar fi simțit jena aceea pe care o ai dinaintea unei autorități, oricare ar fi aceea. Dar aici Domnul alege ca sluga să cheme, slujitorul celui care face darul cinei. Reacția este corectă până la un punct. Fiecare își scuză absența printr-o țarină, cinci perechi de boi ori propria nuntă. Mânia stăpânului este îndreptățită. Nici una dintre scuze nu stă în picioare. Nici țarină- adică un perimetru mare de pământ- nici cinci perechi de boi- hai, poate o pereche ar fi mers, dar era prea puțin- și nici o nuntă nu se fac de azi pe mâine. Am zice azi că refuzul de a fi prezent la cină e cusut cu ață albă, este vizibil o soluție gândită pe moment. Mânia gazdei se transformă însă în binefacere. Trimite sluga la cei fără fasoane, la cei ce ocupau- și încă ocupă- piețele cu sărăcia și neputința lor. Desigur nu va fi fost plăcut să intre în casa omului duhoarea neputinței. Și nici imaginea de la mesele întinse festiv nu va fi fost prea selectă. Îndrăznesc să vă aduc aminte că în filmele despre mahalalele Bucureștilor realizate după scenariile lui Eugen Barbu putem intui grozăvia imagistică a unei astfel de cine. Poate părea deplasat să pomenim imaginea aceasta dar este una dintre fotografiile la minut ale unei astfel de realități. O realitate grozavă, în mijlocul căreia omul-gazdă nu poate avea satisfacția mesei cu prietenii. Trădarea cinei însă este trecută în planul doi de Domnul Hristos. El arată că oricine trăiește în piața vieții, oricât de invalidat ar fi de rănile sale, este invitat la aceeași cină cu cei aflați în situații care par fericite. Cina și Cel care invită la Cină este Același. Nu la El este problema cinării, trăirii bucuriei invitării la Cina iubirii și a prieteniei.

Din acest motiv avem în plină postire povestea unei invitații la masă. Pentru că pentru a fi invitat presupune și disponibilitatea de a participa la masă, disponibilitatea de a te bucura de cină. De altfel aceasta este cheia interpretării în linia sărbătorii Crăciunului. Să fii pregătit să primești darul chemării la Cină. Să nu faci din ratarea prieteniei scopul vieții tale creștine. Marea ispită de a crede că ești mai important decât Stăpânul, sluga și cina ne bântuie pe toți. Și de foarte multe ori ne căutăm motive să evităm bucuria șederii în comuniune cu oamenii din jur. Parcă anii pandemiei ne-au făcut și mai sălbăticiți în ură și comportament, ne-au adus tot mai aproape de sindromul de cabană – boală a însingurării- care ucide în noi orice urmă de dorință de comuniune. Orice urmă de sensibilitate în comunicare. Tandrețea momentului povestit de Hristos ține de modul Său de a ne vedea, de a ne pune în ipostaza personajelor poveștilor Sale. Să alegem. Să ne alegem poziționarea în icoana întâlnirii cu El.

Orice Sărbătoare este o cină festivă, o chemare festivă la un răspuns. De altfel întreaga Evanghelie este o chemare, amplă și adâncă, adresată nouă, fiecăruia în parte și tuturor laolaltă. Desigur că am fi mai buni în argumentarea neparticipării noastre. Avem o cultură a scuzelor mult, mult mai complicată și o securizare a singurătății cu mult mai complexă decât generația din vremea Mântuitorului. Ne scuzăm și când ne rugăm. Dar nu și când urâm, rănim, jignim și pervertim cuvinte și adevăruri. Cinele noastre duhovnicești le vrem exerciții de fast-food în care predomină graba, urechismul eshatologic și ieftineala. Cinele cârpite în duh omenesc nu au finalitate în Cina dăruită în Duhul Sfânt de Hristos. de aici și importanța așezării acestei Evanghelii în construcția Postului Crăciunului. Pruncul ce se naște în Betleem este vindecarea noastră de graba deloc vindecătoare în care ne abatem din Evanghelie și o pierdem printre altele, printre prea multe altele. Care sigur că sunt importante dar nu pot câștiga dinaintea importanței lui Hristos Domnul.

A nu gusta din cina Domnului nu este pierderea Lui. Mereu or fi oameni-rană așezați prin cotloanele pieței către care mesajul chemării Sale prinde, cheamă, învie. Cu alte cuvinte nu El este Acela care ne alungă din Cină, din Împărăție. Ci încăpățânarea noastră de a ne găsi mereu scuze să nu Cinăm la chemarea Lui. Să-l evităm prin scuze.