Zilnic ne ciocnim de oameni pe care, de cele mai multe ori, ne grăbim să le punem eticheta în funcție de toanele noastre. Vremurile pe care le traversăm, grijile care nu contenesc să ne țină atenția ocupată, de cele mai multe ori, lupta cu timpul, superficialitatea și multe alte motive ne împing să-i judecăm greșit pe cei cu care ne intersectăm. Din diverse motive, mai mult sau mai puțin dependente de noi. Ba că nu ne place cum se îmbracă, ba că ne supără modul în care se comportă fix în momentul acela, în care se întâmplă să interacționăm, chiar și numai pentru câteva secunde, ba că există acel quelque chose care ne deranjează... De cele mai multe ori, nici chiar noi nu știm exact din ce motiv, sau pur și simplu - de ce să nu recunoaștem - că nu ne place fața ei/lui...

Există însă mulți oameni care reușesc să te farmece prin cel mai minor gest, prin înfățișare, prin ceea ce fac fix în momentul respectiv sau prin două-trei vorbe rostite, un sfat dat, o glumă care să-ți descrețească fruntea pentru moment. E nevoie de un simplu declic pentru a-ți atrage atenția, iar dacă se mai înfiripă și un eventual dialog, două-trei replici schimbate, reușesc să te cucerească iremediabil.

Și, uite-așa, că ești mai mult sau mai puțin ocupat, îți faci vreme și-i asculți, le-asculți povestea, pentru că au cu adevărat o poveste pe care ar fi păcat să n-o împărtășească și altora, celor din jur și, prin noi, celor care ne citesc. Cei care au răbdarea să asculte povestea respectivă, în cazul nostru, să o citească. Cei aflați de cealaltă parte celui care li se destăinuie, dacă nu au neapărat ceva de câștigat, măcar au câte unele de învățat...

 

De la gastronomie, la comerțul cu sandwich-uri, mașini aduse din Germania și... vase de croazieră

 

Și-a luat viața în propriile-i mâini imediat după ce a terminat liceul și a plecat la muncă departe de casă, printre străini, fără să fi vorbit până atunci cursiv cu cel/cei din apropiere limba germană, fără să aibă vreun umăr pe care să poată plânge în momentele în care dorul de casă o năpădea. Nu i-a fost deloc ușor departe de părinți și de frați, dar nu s-a plâns niciodată. A lucrat în bucătăria unui restaurant în Hamburg, apoi a făcut naveta între România și Germania, deschizându-și la Sibiu mai multe magazine second-hand, cu haine aduse chiar de ea, ”de dincolo”, altfel de business care era ”vedeta” acelor ani în țara noastră, înainte și puțin după 2000.

Când n-a mai prea mers afacerea asta, a trecut la următorul nivel, aducea mașini second-hand. Un alt business  ”în floare”, în acei ani.

După care, a plusat și mai mult. A trecut interviul pentru a pleca pe vase de croazieră și a început călătoria în jurul lumii. A tras lozul cel mare, pentru că așa și-a întâlnit jumătatea și a strâns suficienți bani pentru a deschide, la Sibiu, o pensiune, într-un cartier liniștit, afacere care s-a dezvoltat de la an la an, împreună cu alesul inimii sale, Roman, neamțul pe care l-a cunoscut pe vapor și căruia România i-a devenit adevărata casă. Dar, mai ales împreună cu Oti, mama sa, plecată la cele veșnice între timp, dar căreia și acum, după destui ani de când nu mai e printre noi, îi păstrează amintirea printr-un tablou aflat la loc de cinste, în bucătăria pensiunii. ”Îi plăcea să facă prăjituri, cocăia toată ziua și le oferea tuturor vecinilor de pe stradă delicatesele care-i ieșeau din mână. Era tare iubită!”, spune Simona Hartmann, căci despre ea este vorba în această povestire.  

Ascultându-i povestea, mi-am dat seama că, pentru ea, cuvântul ”imposibil” nu există, la fel cum spune Napoleon, iar un alt proverb pe care mi-l spune e cel al lui Churchill, fostul prim-ministru al Marii Britanii în perioada celui de-al doilea război mondial: ”Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, nu renunţa!”

 

- Simona, începuturile...

- Imediat după ce am terminat liceul și mi-am luat Bac-ul, la Tg. Mureș, m-am dus la București, am intrat la Facultatea de Limbi Străine, dar imediat după aia m-am decis să plec în Germania, la muncă. Și am ajuns în Hamburg, în octombrie 1993. Am lucrat în gastronomie aproape 6 ani, până în 1998, când m-am întors în țară, dar nu la Tg. Mureș, m-am mutat la Sibiu și am deschis o firmă, împreună cu mama mea, aveam mai multe second hand-uri. Chiar eu aduceam hainele din Hamburg. În perioada în care am lucrat acolo, din banii strânși, mi-am luat un camion și veneam cu haine second hand. După vreo doi ani, timp în care business-ul a funcționat foarte bine, am închis totuși magazinele și am plecat din nou la lucru, în Germania, într-un restaurant.

Am uitat să-ți spun că, în perioada când am avut acele second hand-uri, am cumpărat casa asta, de pe Livezii, împreună cu mama.

Deci, am plecat din nou în Germania, până în 2001 și aduceam mașini. Mi-am zis, în sinea mea, dacă toată lumea poate, eu de ce n-oi putea să mă descurc? Era pe val afacerea cu mașinile aduse în țară, din Germania. Mă trezeam la 3 dimineața, în Hamburg, o oră mai târziu luam ziarul, să fiu prima... Și, la ora 5 jumate, deja dădeam telefoane, că se duceau mașinile de numa-numa. Și luam mașinile și le aduceam până la graniță cu Ungaria, de-acolo le prelua o gașcă de românași, printre care era și fratele meu, o prietenă, mai mulți... Le aduceau și le vindeau aici și eu mergeam după alte mașini.

Dar, între timp s-a cam stricat și afacerea asta, n-a mai mers nici cu mașinile aduse, se măriseră normele de poluare, de la EURO 1, la EURO 2, s-a trecut de la mărcile germane la euro, la bani mă refer și nu mai prea era profitabil cu mașinile aduse de dincolo.

 

- Te-ai întors acasă?

- Nu, m-am dus la un alt restaurant, tot în Germania, am lucrat 3 luni. Am zis că vin acasă, să mă duc la București, să-mi iau contractul. Când am venit acasă, fratele îmi zice că el merge la Brașov, cum ar fi mâine, că are programare la interviu, că vrea să meargă pe vas de croazieră. Îi zic că nici eu nu mai am chef de Germania și că merg și eu la interviu. Zice: ”Păi, nu, nu poți veni și tu, că noi ne-am depus actele acum o jumătate de an și ne-au chemat de-abia acum la interviu”. M-am gândit, fie ce-o fi, merg și eu la interviu, chiar dacă nu aveam actele depuse...

Și, uite-așa, m-am dus la Brașov, am dat interviul… După o săptămână, încă unul, apoi altul... Numa' bine că în trei săptămâni am ajuns pentru prima dată pe un vas de croazieră. Asta se întâmpla în 2002, în luna iunie.

Ghici unde? În... Hamburg! Ca să vezi ce coincidență! După ce am lucrat 6 ani în Hamburg, tot acolo am pus pentru prima dată piciorul pe un vas de croazieră, vas care a fost ancorat acolo doar o singură dată, pentru prima și ultima oară atunci.

 

”La Deutsche Vita”

 

- Sunt aproape 30 de ani de-atunci. Îți mai aduci aminte prima zi pe vas?

- Cum să nu mi-aduc aminte? Deci, comparativ cu tot ceea ce am trăit pe țărm - pentru că și pe vas am lucrat tot în gastronomie - mi s-a părut, efectiv, că am intrat complet în altă lume. Cum am urcat pe scările alea, să ajung pe vas, pe urmă ”Recepția”... Era atâta de... imens vasul, te pierdeai pur și simplu, nu îți găseai cabina. Erau atât de multe scări, la fiecare nivel. Pentru mine, cel puțin, era ceva foarte confuz. Porneai de la același nivel pe-o scară, ajungeai într-o parte a vasului. Tot de pe nivelul ăla, pe altă scară, ajungeai într-o cu totul altă parte.

Când aveam vreo 12 ani, am avut niște vise, coboram niște scări și mă rătăceam. În copilărie am avut niște vise de genul ăsta. Deci, chiar e un pic, așa, weird (n.a. ciudat). Nu o dată m-am rătăcit, căutându-mi cabina, iar nu o dată, văzând scările alea, mi-am adus aminte de copilărie și de visele de pe-atunci, aveam o senzație de déjà vu.

 

- Ai avut ceva noroc, din câte știu, după ce sunt selectați, mulți au destul de mult de așteptat până să fie îmbarcați…

- Păi era, de fapt, un vas foarte mic, din flota respectivă. Cel mai mic. Dar să-ți spun cum am ajuns eu așa de repede pe vasul respectiv. Era un proiect nou, care se numea ”La Deutsche Vita”, nu ”la dolce”. ”La Deutsche Vita” și voiau să atragă clienți numai vorbitori de limba germană. Și de aia, de pe zona asta, mai ales din Sibiu, Cisnădie și localitățile din jur, vorbitori de limba germană, am reușit să urcăm foarte repede pe un vas, după 3-4 săptămâni eram deja îmbarcați. Acolo am cunoscut-o și pe cea care avea să-mi devină cea mai bună prietenă, pe Moni, care e stabilită acum cu familia în Austria, dar care vine de câteva ori pe an la noi, la pensiune.

Să revin! Era un vas, nici nu mai știu, de vreo 11-12 nivele, avea o capacitate de 800 de pasageri și noi eram 400 și ceva de crew (n.a. membri ai echipajului). Aia înseamnă, de la servicii pe camere, restaurant, bufete, crew de cabine... Aveam o măcelărie pe vas, aveam brutărie. Jos, la parter, se numea ”cambuza” (n.a. magazie de provizii), o imensitate de storage (n.a. încăpere de depozitare) unde puneam mâncărurile la rece, fructe... În fine.

 

- Cred că vasul ți se părea ceva extraordinar…

- Deși era cel mai mic, mie vasul mi s-a părut o chestie imensă. Ca o comparație, gândește-te că, în ziua de azi, sunt imensități plutitoare, încap vreo 6.000 de pasageri, plus 3.000 și ceva, dacă nu 4.000 de crew.

Mi-aduc aminte, la un moment dat, când noi, mici fiind, am parcat lângă un Royal Caribbean. Pe cuvântul meu, eram ca o Dacia pe lângă un truck (n.a. autocamion), știi?

Și când am invitat-o pe mama... Ne-a dat o facilitate, ca și crew, ne puteam aduce rudele de gradul întâi. Mama a venit cu autobuzul până în Italia, la Veneția. I-am zis: ”Mama, o să te descurci tu, pe acolo. Dacă vezi niște filipinezi, întreabă unde-i «Costa Marina». Și așa ea, din bla, bla, bla, cum a știut, cum n-a știut, a reușit s-ajungă în port, în față la ”Costa Marina”. Zice, ”Nu, nu, nu, fata mea a zis că e vasul cel mai mic din flotă, nu poate să fie chestia asta!” Mama s-o fi așteptat să fie ceva super mic, știi?

 

Și-a cunoscut viitorul soț încă la prima croazieră

 

- Cum a fost prima zi pe vas?

- M-am îmbarcat în iunie 2002, iar în prima zi trebuia să mă prezint în sala de mese, deoarece m-am angajat ca assistant waiter (asistent chelner). Când am intrat, m-am întâlnit cu șeful de sală, Massimo Geraldin, un italian. S-a uitat la mine și mi-a spus că sunt „prea frumușică” pentru cămașa pe care o purtam – una albă, cu guler mare, pe care o găsisem pe acasă. M-a trimis să-mi cumpăr haine mai potrivite de la un magazin de pe vas. M-am schimbat rapid și m-am întors la timp pentru prima servire a cinei.

Chiar dacă aveam 6 ani de experiență în gastronomie, pe vas era cu totul altceva. Luam comenzi pe foi A4, marcate cu X-uri, deoarece meniurile aveau vreo 30 de opțiuni. Mi s-a părut foarte complicat la început, dar m-am obișnuit în timp. Procedura era să așteptăm clienții în sala de mese și să-i conducem la mesele lor, deoarece fiecare avea un loc specific. În cabine, găseau un bilețel cu numărul mesei (de exemplu, „Masa 22!”). Când coborau, îi preluam și îi duceam la locul lor. Asta dura cam 10 minute, până când toți erau așezați și începeam servirea.”

Această experiență subliniază adaptarea rapidă la un mediu nou și complex, precum și importanța profesionalismului și a atenției la detalii în industria hospitality.

Stăteam la coadă, așteptând clienții să vină, când a apărut Roman. Mamăăă! Avea un costum impecabil și o prezență incredibilă. El era asistentul le maitre dit (șeful de sală), Massimo Geraldin. Sala avea peste 400 de locuri, iar noi serveam în două ture: de la 6 la 8 seara pentru primii 400 de pasageri, iar de la 8 la 10 pentru ceilalți. Când l-am văzut pe Roman pentru prima dată, nu-mi venea să cred ce prezență avea. Era imposibil să nu-l observi.

(zâmbește) Și, din spatele meu, un coleg a șoptit: «Da, tu Simo, uite, fain ăsta, fain ăsta. Și eu, dacă aș fi ca tine, aș...». În fine, asta a fost prima dată când l-am văzut pe cel care avea să-mi devină soț. M-am simțit ca în adolescență, cu fluturi în stomac, dar să nu crezi că a fost totul ca în filme. Viața reală are altfel de ritm și provocări.”

Această întâlnire a marcat începutul unei povești de dragoste care s-a dezvoltat într-un mediu plin de presiune și profesionalism, demonstrând că conexiunile profunde pot apărea chiar și în cele mai neașteptate locuri.

 

- Fiind atâtea luni plecați pe mări și oceane, cred că s-au legat multe prietenii...

Prima mea experiență pe un vas de croazieră a fost fantastică. Pe lângă faptul că l-am cunoscut pe Roman, cu care am format un cuplu, mi-am făcut și mulți prieteni. Era o gașcă mare, iar cu mulți dintre ei încă țin legătura - prieteniile astea sunt pe viață. Unul dintre ei era Iuli, fratele meu la figurat. Am râs atât de mult cu el! Era haios și mereu bine dispus. Când am fost promovată, l-au pus pe Iuli să mă ajute. El zicea: «Simo, tu ești șefa, spune-mi ce să fac». Și venea mereu cu chef, chiar cânta la pian la 5 dimineața. Un om extraordinar, un prieten de nădejde.

Eram o gașcă mare de români – din cei 80 de chelneri, peste 40-50 erau români, din Brașov, Sibiu, Cisnădie... Pe vasul ăsta s-au legat prietenii care și astăzi sunt foarte puternice. Și nu doar prietenii – și cupluri! Moni și Ștefan, care au doi copii și trăiesc în Austria. Armin, din Oradea, e împreună cu Cami și au două fete – și ei sunt în Austria. După atâția ani, încă ținem legătura. Recent, mulți dintre ei au fost la noi, la pensiune, împreună cu Roman. Vasul ăsta a fost ceva special – astfel de conexiuni și relații durabile sunt rare”.

Această experiență subliniază nu doar oportunitățile profesionale, ci și legăturile umane profunde care se pot forma în medii neobișnuite, transformând un loc de muncă într-o comunitate plină de amintiri și prietenii de-o viață.

(va urma)