Nu mai pot. Ultima oară am mai putut cumva, dar mi-a ajuns. Nu mai pot citi nimic. Online. Unde intru, răsare câte o lăcrămaţie de la TVR, îmbrobodită toată de suspine. Că s-o susţin, că plan de redresare, că nu-şi merită falimentul, că fac pe dracu ghem şi ghemul betonieră, că înc-o şansă, că de ce tocmai lor să li se întâmple asta, că se taie lefuri, că ...

Acuma, ce n-am priceput, e de ce m-aş repezi să susţin tevereaua? Doar fiindcă-i plătesc de bunăvoie abonamentul? Doar fiindcă altă variantă n-a lăsat nimeni în poştă? Doar fiindcă nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să-l şi plătesc? Doar fiindcă nimeni nu m-a întrebat dacă nu vreau cumva să-l plătesc o dată şi nu de două ori? Doar fiindcă TVR înghite, anual, zeci de milioane, toate de euro şi toate de la buget? Doar fiindcă rămâne principalul instrument de stâlcit mintea cea de pe urmă a alegătorului care nu prinde Nat Geo Wild la sate? Şi dacă-l prinde, fiindcă sigur nu-l prinde? Doar fiindcă nu e-n stare să transmită un turneu final? Doar fiindcă sforăie  cu stropi în vreme ce alţii se dau peste cap să fie primii care difuzează informaţia?

Eurovisionul nu e cea mai recentă rană care împodobeşte epiderma TVR. E simptomul unei boli mai vechi. Cangrena e metastazată de politizări, nepotism, rude, amante, fini, vecini şi cuscri angajaţi pe geagichi. Pe banii mei, ai tăi, ai voştri. Ridicători şi coborâtori de cabluri. Băgători în priză şi cărători de faxuri. Lângă liota de neica-nimeni, târâie-trăişti  cu vocaţie, mai sunt, e drept, şi câţiva de urcat pe arcă. Devin însă aproape neglijabili de-i compari cu parcul auto, lefurile exorbitantoide şi aberaţiile care ţin loc de marketing. Îmi amintesc de inaugurarea Şcolii de Gaz din Mediaş: televiziuni buluc. Doi de la Prima, trei de la Antene, vreo patru de la Pro, iar de la TVR - ţineţi-vă bine! - o mică delegaţie de vreo 90 de inşi. Pe diurne, transport, cazare, papa, sporuri. Sunt ceva ani de-atunci, însă niciunul din ei n-a fost suficient pentru ca acestor apucături să le ia locul nişte obiceiuri.

… Cum? Profesioniştii? Hai s-o lămurim şi pe-asta: cu Carmen Avram şi “România te iubesc” mi-e mai puţin dor de mamuţii lânoşi din curtea acestui bugetofag. Înregistrările cu Toma Caragiu o să-l facă singure nemuritor. TVR rămâne veşnicul diblu în care politica nu va ezita să-şi înfilezete şurubul. Ori meteahna asta n-o s-o poată agăţa nimeni în cui! Şi ştiţi de ce? Fiindcă un cui împotrivă întotdeauna se găseşte!

La firmele de cablu, grila de programe  e stufoasă şi prin stufoşenia ei nu văd niciun motiv pentru care TVR să merite statut special. Vrei noutăţi? Un morman de televiziuni de ştiri aşteaptă bulbucate. Sfârâie breakingnews-ul ca micii pe Curmătură. Realitatea-i crudă? Zvârle-o pe grătar! Calitate? N-ai decât să alegi singur care-s urechişti şi care se pricep. Documentare? Geme Travel-ul, plâng nucii-n grădini când Viasat ori History ridică două deşte. Sport? Nu detaliez. Muzică? Ia, marş pe Mezzo, că la Taraf precis c-ajungi şi singur. De experimentoidul ăsta cu TVR încep să mă cam satur. Şi mă satur cam de când piaţa a învăţat să silabisească, ba chiar să şi pătrundă sensul unor substantive contondente precum “profit” ori “audienţă”.  Termeni cu care TVR nu mai are demult nicio legătură. Nici măcar legătura aia care, cândva, făcea legătura între studio şi reporterul trimis la sinistraţi cu colac peste pupăză şi labe.