Ca să ne încadrăm în curentul politic al epocii actuale, am inventat mitul Sibiului ca oraş multicultural, încă din vremea lui Hermann Descălecătorul. În care, tot din cele mai vechi timpuri, etniile şi religiile au trăit în pace, au convieţuit unele cu altele, au luat fiecare de la fiecare şi au dat fiecare la fiecare tot ce aveau mai bun, pentru dezvoltarea comunităţii locale, a oraşului însuşi, influenţându-se, îngemănându-se, îmbinându-se într-un tot multicultural. Oraşul în care s-au ţinut de mânuţe, cu drepturi egale, saşii, românii, maghiarii şi evreii. Oraşul culturilor care va deveni capitala Culturii. "City of Culture – City of Cultures”, mai ştiţi sloganul din 2007?. Etniile care "şi-au pus amprenta". "Mozaicul" de culturi care, chipurile, s-au amestecat. Relaţia de iubire, egalitate, dreptate şi frăţietate dintre toţi şi pentru toţi, de la fierarul rom din Ţigănia Porţii Cisnădiei, la românii din Măierime, maghiarii de pe unde mai stăteau şi ei, evreii de la Poarta Guşteriţei şi culminând cu super-elitele din centrul-centrului.

 

Sibiul cu strada aceea a Mitropoliei, "simbolul toleranţei religioase a unui oraş", etalonul multiculto-religios unde avem trei biserici a trei culte diferite: lutherani, ortodocşi, reformaţi. "Sibiul multicultural, unde etniile conviețuiesc cu toleranță și respect de multă vreme" (sl. ns.), după cum spunea o autoritate locală. "Dacă în majoritatea locurilor din lume, unde sunt comunităţi religioase diferite, au fost de-a lungul timpului războaie, disensiuni, au fost vărsări de sânge, Sibiul este singurul loc al toleranţei"... etc., etc. şi iar etc., după cum spunea alt oficial-autoritate. O întreagă mitologie a convieţuirii pe aceste meleaguri şi a bunei împăcări etno-culturală-religioase avem la Sibiu.

Da, aşa o fi acum oficial, mai ales în prezentări, discursuri şi alte arătări publice. Sibiul e acum un oraş multicultural, ctitorit de saşi ca cetate exclusivă a lor, dar în prezent cu populaţie majoritar românească, ceea ce este din start ceva amuzant. Iar intrând cu buldozerul în baricada de lozinci cool ale epocii şi având cale liberă spre trecut, reiese că toate povestioarele acestea cu toleranţe şi multiculturalităţi sunt, de fapt, o frumoasă mitologie în serviciul ideologiei globaliste. Aceasta pentru că Sibiul NU a fost un oraş al toleranţei, aşa cum, nici acum nu este (vezi conflictul dintre "sibienii adevăraţi" şi "venetici"/"sudişti"), etniile NU au fost tot timpul prietenoase una cu cealaltă, iar mândriile naţionale ale TUTUROR, au depăşit de multe ori nivelul raţionalului. Au fost şi excepţii dar ele cofirmau regula. Au fost şi oameni cu raţiune şi toleranţi, dar se pierdeau în marea masă. Au fost şi prietenii interetnice, dar strict la nivel personal, fără amestecuri sau adoptări. Au fost şi colaborări la nivel instituţional, dar la fel, fiecare "ţinând" de etnia sa şi comunitatea sa. Restul. Restul, dacă scormoneşti puţin istoria, e cam diferit de versiunea oficială. Poate de aceea sunt toţi opănmainzii porniţi împotriva istoriei. Că e păstrătoarea unor chestiuni neconvenabile.

 

Sibiul "tolerant", o introducere

Sibiul a fost secole la rând un oraş exclusiv germanic, într-un teritoriu privilegiat administrat de germanici: Fundus Regius. Aşa de exclusiv încât nicio altă etnie nu avea dreptul de a deţine proprietăţi în interiorul zidurilor cetăţii. Până la seria „multiculti” de biserici de pe Mitropoliei am avut o colecţie întreagă de evenimente şi situaţii intolerante: socotirea ortodocşilor drept "schismatici", religii recepte şi "tolerate" atâta timp cât suveranul avea chef, alungarea cu şuturi a călugărilor catolici în vremea Reformei, contra-reforma catolică şi contraofensiva anti-protestantă şi antiortodoxă, apărute odată cu dominaţia habsburgică, un decret împărătesc de concivilitate căruia i s-a cam pus beţe în roate în teren, o biserică ortodoxă construită atipic, într-o vale-groapă, ca să nu deranjeze ochii unora deranjaţi, o sinagogă construită la marginile de atunci ale oraşului din motive de „să fie cât mai departe”. Şi mai ales o atitudine de neamestec etnic şi social cu celălalt. Şi aşteptarea apariţiei unui incident mic din partea cuiva pentru a porni la ostilităţi generalizate şi etichetări. Sau aşteptarea unei epoci sau eveniment care să îţi dea apă la moară ţie şi prejudecăţilor şi naţionalismului tău.

 

Românii cei răi şi Primul Război Mondial

Cartea "Saşii la răscruce de vremi" scrisă de Liliana Popa (Ed. Curs, 2018) prezintă câteva "cronici" ţinute de diverşi preoţi lutherani din localităţile săseşti. În multe cazuri, mai ales după momentul intrării României în război alături de Antantă, atitudinea indiferent-oricum ostilă faţă de români a răbufnit în deliruri violente în multe cazuri. Iată ce scria, de exemplu, preotul evanghelic Johann Mantsch din Alţâna, în octombrie 1915: "Circulă zvonuri că români de vază şi aflaţi în posturi de conducere din Sibiu ar fi fost arestaţi din cauză că au întreţinut relaţii cu România. Dar fie! Faţă de România, care a făcut adesea dovada unei ciudate "neutralităţi" în comportamentul ei faţă de Puterile Centrale, nu avem nici o datorie". Tot el sublinia, la 1918, când Transilvania deja era parte de facto din România, că saşii se consideră încă cetăţeni ai Ungariei, simţire care "este prea adânc înrădăcinată (...) pentru ca să o putem anihila". "Până acum, în aproape toate satele, am trăit împreună cu românii, iar maghiari erau stăpânii noştri, care ne cedau nouă puterea în administraţie şi-i ţineau pe români la pământ". O atitudine mult mai radicală o are parohul din Romoş, dr. Albert Amlacher care, după ce e revoltat că o credincioasă a sa a vândut nişte grâu mai ieftin unui român decât saşilor, la momentul intrării României în război, este în delir antiromânesc. Românii sunt "inamicul trădător" şi "tâlhari şi criminali" pe care graţia divină îi pedepseşte exemplar prin generalul (sibian) Arthur Arz von Straussenburg, care îi bate de le merg fulgii. La atitudinea asta normal-antiromânească mai adaugă şi un bufeu antisemit când, la 1918, menţionează că tuburile orgii bisericii au fost rechiziţionate "Pentru Patrie, adică pentru evrei". La rândul lui, preotul Michael Buchholzer din Toarcla, nu are nici el simpatii deosebite faţă de români, mai ales de când le-au atacat "patria" dualistă. La 1916, el scrie apologetic despre intervenţia Germaniei care "i-a arătat încă o dată pumnul jinduitorului spunându-i "Hotărăşte-te că de nu îţi punem piciorul pe cap..." După intrarea României în război, el notează că "deci vine totuşi hoţul, deşi am crezut că s-a săturat cu aurul german şi al nostru". Despre românii localnici, domnul preot este la fel de tranşant: "...Ticăloşii jubilează la gândul apropiatei lor eliberări şi a iminentei noastre pieiri. Priviri răutăcioase şi lacome ne sfredelesc inimile. Cum ne va merge, dacă tâlharii ne vor ataca într-adevăr şi se vor uni apoi cu localnicii? Pierduţi vom fi noi, saşii!" Ura faţă de români este prezentă în toată scrierea preotului, epitete ca "tâlhari" şi "hoţi" repetîndu-se, plus o bucurie răzbunătoare atunci când armata română a fost înfrântă: "Gurile mari ale instigatorilor şi aţâţătorilor au amuţit, pentru că în curând se va afla cine a fost în slujba vrăşmaşului. Pe aceştia îi aşteaptă pedeapsa binemeritată". Plus remarca cum că "Marea lor speranţă întru eliberare în înălţare în România Mare a murit".

Dar în 1918, atitudinea se schimbă radical într-o stare de cooperare cam cu strângeri din dinţi. Totuşi, pe ici pe colo, mai răbufnesc lucruri. Aşa, comunitar, multiculturalitatea se manifestă prin faptul că un preot militar român este ameninţat de doi saşi localnici că dacă nu pleacă din sat, va fi împuşcat. La fel, în noul consiliu comunal din care fac parte acum şi români, se solicită ca "saşii să nu-şi mai bată joc de români când aceştia defilează cu steagul lor", o dovadă că faptul a fost real.

Veţi spune că nu e vorba de Sibiu, că ce am scris până aici e de prin satele din judeţ sau chiar din judeţe învecinate. Dar consider că este cât se poate de relevant pentru a se vedea percepţia generală de atunci a etnicilor germani asupra românilor ardeleni sau ne-ardeleni.

 

"Ne-am avut dintotdeauna bine cu saşii". Până la momentul când nu ne mai aveam

Foarte des, mai ales din 2007 încoace şi de când s-a votat cu Iohannis la primărie, circulă zicătoarea că la Sibiu, noi românii, TOŢI românii, "ne-am avut dintotdeauna bine cu saşii". Da, când o spuneam, individual, erau cazuri de prietenie personală între etnicii români şi saşi, dar comunitar se mergea în paralel, fiecare cu ai săi, contactele dintre părţi fiind foarte rare. Era un fel de "tovărăşie de drum" dar fără "amestec în treburile interne". Iar în perioada interbelică s-a ajuns deseori la un conflict deschis şi public între români şi saşi. Cauzele erau simple. Fiecare stătea prost cu toleranţa şi acceptarea celuilalt. Românii deveniseră în Sibiul acum parte din România, majoritari şi deja aveau o atitudine de stăpâni, fiind conştienţi că pot dicta orice, pentru că sunt "naţiune dominantă" într-un oraş fost germanic, acum rupt de mama-imperiu. Saşii erau şi ei conştienţi că nu mai sunt în poziţia de stăpâni şi factori exclusivi de decizie ai locului-zonei şi trecuseră pe poziţii întărit-defensive, ţinând cu dinţii de orice considerau identitate sau patrimoniu propriu. La aceasta s-au adăugat şi stângăciile unor guvernări tipic româneşti care au adus nemulţumire în Transilvania şi dispreţul secular faţă de un popor socotit inferior celui germanic. De aici, conflictele inevitabile. Ca de exemplu:

 

"...Un fel de ciobani ce se coboară în Sibiu"

O oglindă a acestora o oferă presa sibiană a vremii, în care "bătăliile" româno-săseşti erau redate cu tot patetismul şi slobozenia de limbă a unei epoci într-adevăr mult mai liberă ca exprimare decât acum, în dictatura veşnic ofensaţilor. Unul dintre ziarele care erau în prima linie a bătăliei româno-identitare, a fost, la Sibiu, "Acţiunea", care se autointitula "organ al Asociaţiilor româneşti". Aici se pot citi o mulţime de exemple cu privire la "multiculturalitate", "toleranţă", "convieţuire" şi "acceptare". De exemplu, în noiembrie 1935 s-a scos un ghid în germană al României, unde, la capitolul Sibiu, românii au cam fost "săriţi". Jurnaliştii de la "Acţiunea" susţin că aici, în ghid, "Punctul de plecare este afirmaţia că, Sibiul este vizitat de străini datorită societăţii săseşti carpatine şi merge până acolo încât se spune că pentru a pricepe civilizația din Ardeal trebuie cunoscută civilizaţia veche săsească din Sibiu unde, adaugă cu grabă, "Românii au început să activeze de abia prin secolul al XX-lea"". Sau "Lasă să se înţeleagă că (românii, n.n.) sunt un fel de ciobani ce se coboară în Sibiu întâmplător şi spre a aduce urdă dulce sculptorilor şi literaţilor saşi". Până aici totul este decent. Apoi se sare la fiţele de nou stăpân: "...pretindem să fim înţeleşi, că în Sibiu românii sunt majoritari şi că acei cari nu doresc să ţină seama de acest fapt sunt în luptă cu adevărul şi realitatea. Toţi acei cari falsifică stările de fapt şi sunt duşmanii sufletului românesc vor trebui scoşi în faţa opiniei publice spre a sdrobi capul năpârcilor ce înveninează raporturile între populaţia majoritară şi dominantă cu celelalte minorităţi şi în special cu minoritatea săsească, unde şi acum se mai agită şi cultivă de unii o mentalitate medievală şi departe de realităţile actuale". Articolul se intitula, tolerant, "Să se sdrobească capul năpârcilor".

 

Ziarul săsesc refuză să arboreze tricolorul de 1 Decembrie

Dacă aveţi impresia că absenţele notabile ale unor anumiţi primari de la evenimentele româneşti sau ne-darea onorului la Imnul Naţional sunt poveşti noi, aflaţi că nu e aşa. Uite, de exemplu, la 1 decembrie 1935, la sediul ziarului "Deutsche Tageszeitung" de pe chiar toleranta stradă a Mitropoliei, a fost arborat la mişto un simulacru de drapel, "un drapel învechit cu înfăţişarea de cârpă în culoare cenuşie", după cum titrează aceeaşi gazetă, fapt ce a revoltat opinia publică românească sibiană. Aroganţa ziarului de limbă germană a fost prilej de noi atacuri la adresa saşilor care "urăsc metodic şi susţin o atmosferă de boicot contra elementului majoritar până la sălbătăcie". Ce-i drept nici cei cu care ne-am avut tot timpul bine nu se lasă mai prejos, cei de la "Tageszeitung" dând replica deja clasică cum că ei "n’au arborat drapel la 1 Dec. pentru că nu sunt obligaţi".

Eşti muncitor român, eşti plătit mai prost decât cel sas sau maghiar

Da, despre ziarul "Acţiunea" putem spune că era din categoria naţionalist-românistă şi că sărea uneori peste cal mai ales ca exprimare. Dar să nu uităm că atunci naţionalismul era o calitate nu o acuză, ca acum. Uneori se căuta nod în papură sau se amplificau situaţii, dar atunci la Sibiu, multe lucruri erau cam ciudate, judecând cu mentalitatea "europeană" de acum.

De exemplu, românii "majoritari" erau trataţi cu un flit, ca să nu spunem dispreţ, destul de vizibil de către partenerii de conlocuire. Adică un fel de vei fi tu majoritar şi o fi ţara ta stăpână aici la noi, dar pentru noi eşti tot aia. Un exemplu clar şi mai mult ca sigur neinventat a fost făcut public la adunarea pentru constituirea unui sindicat al muncitorilor români, eveniment ce a avut loc în decembrie 1935 "în sala mare de la primăria oraşului" (actualul muzeu de istorie). Unul dintre vorbitori, D. A. Vasiu, spune, în cuvântul lui, că în întreprinderile din Sibiu, 87% sunt muncitori "străini" (saşi şi maghiari, n.n.) şi doar 13% români. La fel, un anume V. Bărbat, muncitor spune că la fabrica Rieger s-a redus salariul tuturor muncitorilor români de la 9 la 6 lei şi că saşilor şi maghiarilor "li se dau salarii cu mult urcate peste cele primite până acum". Românii sunt boicotaţi chiar şi când e vorba să iei o trăsură să te ducă undeva. Așa reiese din cele spuse de un birjar, Comănici, care s-a plâns că "stând în aşteptarea clienţilor în piaţă, când vin saşii înainte de a-l angaja îi spun: eşti sas, şi pentru că să nu-i scape, răspunde săseşte, da, sunt sas".

După 15 ani de stat român, minoritarii nu vor să înveţe limba oficială

În articolul "Cetăţenii români, limba românească şi armata", publicat pe 24 noiembrie 1935, comandantul Şcolii de Aplicaţie a Cavaleriei, colonelul Gr. Vulturescu, dă publicităţii un fapt interesant. Militarii încorporaţi care fac parte din minorităţile naţionale, nu ştiu româneşte sau nu vor să ştie sau să înveţe. "Mă întreb deci, ce sentimente au otrăvit sufletele tuturor minoritarilor din ţara noastră - cetăţeni români - care au putut într’atât să le stăvileaseă însăşi dorinţa de cultură, dacă nu, mai bine zis, să le împiedice chiar existenţa lor, în bune condiţiuni, în ţara în care s’au născut, vor trăi şi vor muri. Cu durere trebuie să constatăm că aceste sentimente ale lor, nu pot fi altfel considerate decât ca potrivnice nouă, rău voitoare ţărei româneşti, dublate de o ură înrădăcinată și făţiş arătată tuturor", spune comandantul Şcolii de cavalerie. (va urma)