Tribuna
PNL
AMVONUL & TRIBUNA |
Și a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (Luca 8.26-39)
Pr. Constantin NECULA
2690 vizualizari
Și a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (Luca 8.26-39)

Din drumul cimitirului din Nain, Hristos Domnul a ridicat un tânăr de la moarte la viață. Din cimitirul din ținutul Gherghesenilor slobozește un om din legătura diavolilor. Două cimitire, două soiuri de moarte. De fapt aceeași realitate de dincolo de pragul vieții acesteia. De care ne temem. Ne înfricoșăm. Căci există un demon al fricii care ne domină viețile acum, un înspăimântător vertij de descurajare în care ne rupem sufletele de singurul ax de încredere al vieții: Iisus Hristos. Am lăsat în urmă Nainul cu o mamă-văduvă înviată ea însuși odată cu învierea fiului ei. Și ne întâlnim cu o cetate pe care slobozirea din iad a contemporanului său nu pare să-i aducă nici o bucurie. Un mort începe să umble prin Nain. Un îndrăcit revine într-ale lui. Și tulbură pe cei preocupați prea mult de ale lor.

            Imaginea îndrăcitului e dureroasă. De multă vreme nu mai punea haină pe el. În casă nu umbla ci locuia în morminte. Mai jos de atât doar iadul cel nevăzut pe care omul îl trăia din plin. Într-atât încât nici nu mai vorbește el ci iadul din el. Un iad tulburat de Hristos. Reacția iadului, mieroasă și parșivă, cunoscătoare, după regulile gândirii omenești din clipa aceea, vădește frica deplină a celui ce naște frica. E o frică curbată pe umbra iadului. Acel „rogu-Te, nu mă chinui” este semnul unui rol jucat de veacuri de diavol: acela de a da senzația că e de treabă. Că el ar vrea să ne fie bine dar Dumnezeu este de vină că el nu poate fi liniștit. El, nevinovatul ispititor al vinovatei Eva. El singurul doritor de bine...El care sfărâmase obezile și lanțurile omului celui neliniștit și-l lăsa liber între oameni, descătușat, gol și umplând de spaimă cetatea și regiunea Gherghesenilor. La schimb cu omul diavolul cere porcii dintr-o turmă. Și îi spune lui Hristos numele său: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în bietul om. Un soi de invazie. Care încerca să prezinte ca normalitate îndrăcirea. Cam cum face și acum, dese ori, sub semnul anonimatului plin de zel. Binele lui. Gură de iad.

            Turma se aruncă de pe țărm în lac. De aceea Ghergheseniul nu se identifică niciodată cu Gadara, regiune mai spre interiorul țărmului Mării Galileii. Poate în dreptul Dalmatutei (Marcu 8.10), locul din care Domnul Hristos urcă în corabie după a doua înmulțire a pâinilor. Loc de vad comercial, după cum pare din descriere. Pentru aceea când paznicii porcari ajung în cetate vestitori ai liberării omului din robia diavolului pare însă că accentul a fost pe pierderea porcilor nu pe recuperarea omului-frate. Omul era îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus. Ca un înviat. Căci înviat și era. Spre deosebire de bucuria Nainului, unde bucuria mamei văduve devine bucuria comunității, aici primează economicul situației. Se înfricoșează Gherghesenii. O frică nerodnică în pocăință. O frică frustrată ca a oricărui pierzător de avere, de investiție. Nu-s de judecat. Pentru ei comerțul acela le era aer și hrană. Aproapele vindecat de drac, ba. Nu știm noi cum am fi reacționat. Dar nu am fi fost departe tare. În ciuda faptului că ne lăudăm că trăim cu Hristos de ani de zile-unii o viață- nu dăm mereu măsura acestui adevăr personal. Uneori ținem la turmă mai mult decât la supraviețuitorul din necaz.

            Hristos este invitat să părăsească Ghergheseniul. Le era frică? Mai erau alți îndrăciți? Ce pericol le prezentase Hristos atât de mare încât acum era îndepărtat? Poate că le vădise obișnuința cu normalitatea propusă de demon. Ori poate chiar nu mai conta izbăvirea unui semen din lațul iadului. Pentru că simțeau iadul, altfel, peste tot. Hristos arată că nu există complacere în traiul cu iadul. Că nimic din ce propune acela- moarte trupească ori sufletească- nu poate fi confundată cu viața. Pentru că El este Viața și se simte asta. Ce va fi fost în sufletul bietului om izbăvit din iad? Îl poate înspăimânta însingurarea prin alungare din propria viață pe acela care a gustat din plin din singurătatea iadului? Există ceva mai rău decât iadul la unul ce a trecut prin iad?

Se pare că da, de vreme ce omul se agață de Hristos, disperat să-L urmeze. Să-i îngăduie să meargă cu El pe celălalt țărm al Mării. Acolo unde el nu mai conta. Dar nici nu se putea lipsi de Acela ce-l izbăvise din iadul ce părea fără sfârșit. E frica celui vindecat de a nu i se întoarce boala. De a nu fii iar victimă. Prin trimiterea lui la bunăvestire Hristos îi dă asigurarea că nimic din toate acestea nu i se poate întâmpla. Ba, mai mult, făcându-l un soi de ambasador al vestirii Lui, Domnul se identifică cu el. Îi dă din chipul Slavei Sale. Îl redă pe om omeniei sale. Unde nu ajunge Hristos, în cetate, interzis de ceea ce povestiseră porcarii, ajunge vestirea omului care se întorsese din iad. Din moarte. De aceea unii dintre Părinții Bisericii- Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Vasile cel Mare sunt cei dintâi- văd în scoaterea omului din obezile iadului icoana izbăvirii noastre din moarte.

            Întors pe malul dinspre Capernaum, deloc întâmplător, Luca ne povestește cum Domnul învie pe fiica lui Iair (Luca 8. 41-56). O minune pe un țărm. O alta pe celălalt țărm.  Hristos Același, egal cu Sine. Izbăvirea de iad și izbăvirea din moarte sunt icoanele aceleiași puteri depline ale Mântuitorului. Pentru aceasta a venit în mijlocul nostru. Unii sunt intrigați când creștinismul de astăzi mai aduce aminte de demoni. Ei îi văd pieriți în Evul Mediu. Ascunși acolo, în cărțile din Numele Trandafirului al lui Umberto Eco. Ori în volumele de teoria exorcizării care stau ascunse, nu-i așa, în văioagele din Biblioteca Vaticanului. Nici dacă ar fi sub nasul lor n-ar recunoaște iadul pentru că li se pare normalitate să trăiască goi, la marginea de cimitir a plăcerilor, înlănțuiți în catenele de interes ale grupurilor din care își hrănesc visele de mărire. Denis de Rougemont spune limpede că prima minciună a diavolului este aceea că nu există. Pare că prinde încă. La aceia care fac din părerea lor despre creștinism- pe care-l admonestează mereu ca și cum asta le-ar fi datoria fundamentală- scenariu al propriei neputințe de a înțelege, de a trăi, de a crește în cele ale sufletului. Gherghesenii îngrijorați doar de turmele lor de porci ne sunt oglindă. Și cum le mai semănăm în reacții.

            E vremea când frica zguduie inimile noastre. Cei întorși din moarte vestiți. Cei care v-ați izbăvit din iadul fricii de moarte, vestiți. Nu vă temeți. Hristos mereu, pe ambele țărmuri ale vieții noastre, Același în veac!

 





Din aceeasi categorie
Forumul German

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia