În urmă cu timpul comprimat într-o prietenie atemporală, mă întorceam, împreună cu Mircea Ivănescu, de la Festivalul Naţional de Poesie de la Suceava şi am poposit la Dolhasca lui Emil Brumaru. Poetul era fericit de vizită, dar mai ales de perspectiva ivănesciană a discuţiilor nocturnice şi uneori comediante ce au urmat.

Într-o noapte prelungită spre o concluzie de nestăpânit, i-am spus gazdei noastre că se află într-un manierism auto-exilat. Departe de a-l enerva suspiciunea mea, poetul m-a incitat: "Scrie cum simţi despre mine", uitându-se "şiretic" spre M. Ivănescu.

Nu m-am mai întâlnit cu Emil Brumaru. Am găsit manuscrisul meu între paginile unui volum al poetului. Acum, după patru decenii şi la doi ani de "existenţă brumărită" în poesia cu versurile regăsite, rescriu

 

Poemul uitat:

Iubita mea prăjeşte mere

bărbatul ei îşi bate nucii.

Amanta e şefă la sere,

copii din flori îmi face pruncii.

 

Femei au fost şi-o să mai fie

întâmplări din amintirea lor.

Nici dracu' nu e pe felie,

nici umbra lui nu e un fuior

de aer trist.

Mai rar decât o ie fără trup.

 

Iubita mea îşi coace timpul,

bărbatul ei despică nucii.

Amanta îmi ocupă timpul

de parc-ar fi pe câmpul muncii.

 

Nimeni nu ştie cum sărutul

e trupul întrerupt.

Iubita mea cojeşte vorbe,

bărbatul ei e nuc bătrân.

Amanta-mi bate în zăbrele,

îşi face trupul întrupat.

 

Bărbatul ei scutură prunii,

iubita mea vopseşte vorbe.

Amanta i-a tocmit pe unii

să mă ucidă lent, cu vorbe.

S-a sinucis cum mor păunii.

 

Cine îşi mai aminteşte? din moment ce dintre cei trei "prinţi de Dolhasca" - cum îşi gratula, princiar, poetul-gazdă vizitatorii printre vorbele despre poesie - a rămas doar unul, şi el cu rimele frânte.

Sunt doi ani de când Emil Brumaru a părăsit literatura individualizată a exprimării şi a identificării prin scriitura visării, cu ochii mai deschişi decât o cochilie în pragul destăinuirii...