Procedură militară, impusă la nivel naţional. Din necesitate ordonată virusului care ne-a forţat hotarele şi îşi face vatră într-o ţară fără imunizare de perspectivă imediată. Ceea ce este mai departe de mâine, este încă o ordonanţă sau o demisie ministerială.

Proceduri fără precedent, dictate şi imediat încălcate. Pandemia e un pluton "resemnat" în faţa deciziilor milităreşti sau fără consistenţă civică. În pas de defilare, virusul ne salută prin noi înşine...

Proceduri şi procesiuni: izolarea la domiciliu,
                                                                                                                                  medici care au devenit pacienţi, infestaţi prin pacienţii domestici, motivând prostia ca formă de aprovizionare, la ora 2 noaptea, când se iese pe geam şi sunt lăsaţi viruşii în casă, plimbări, socializări şi demenţă colectivă în parcuri,
dialoguri mascate în parcări sau monologuri despre sfârşitul inevitabil, păreri şi oameni, informaţii virusate prin zvonistică (imposibil de carantinat), într-o stare de spirit unde panica se
dezlănţuie, cu viteză pandemică, dinspre conspiraţie spre prăduire în numele (ordonanţei?), disciplinei economice şi sociale.

Procedurile sunt fapte care anticipează existenţa şi virusează precaritatea şanselor dintr-o stare de resemnare. Impusă sau autodictată, starea umană e aceeaşi, unde se "întâmplă" să trăieşti în nesiguranţă şi teamă decizională, în mesaje temperate - prin contaminarea ştirilor tv, cu aportul sanitar al zeiţelor ştiriste -, şi afacerea celor care contabilizează îndemnul (ordonanţă?) "Staţi acasă!", în timp ce "noi muncim pentru voi". Adică, băncile îşi redistribuie creditele în funcţie de numărul decedaţilor a căror avere postumă trebuie "numărată" cu mănuşi. O procedură e să ascultăm şi să numărăm picăturile chinezeşti cu răbdare, la domiciliu,
în propria ţară, unde strategia blocadei autoimpuse devine cenzură prin necesitate.

Starea de resemnare nu se decretează. Derogate  şi, uneori, fără efect, procedurile pot susţine viaţa, în măsura în care tragedia este existenţială, dar imperativitatea nu se susţine prin logica de trei luni a unui ministru demisionar. Şi asta e o procedură, dar cu mănuşile întoarse pe dos...

Ce se mai întâmplă în această ţară, dintotdeauna până marţea viitoare, e o "poartă" a timpului în casa domiciliului impus prin autoizolarea de sine. Mai sunt zaruri de jucat: le dezinfectăm şi le amestecăm apoi, aleatoriu, în palma unde ne restrângem în loteria vieţii.

P.S.

Când se decretează procedurile spaimei domestice, avem nevoie şi de o "erată legislativă" prin care drepturi (şi obligaţii) ştirbite prin aceleaşi proceduri, devin cutume naţionale şi, de această dată, patologice prin imunizare decretată.