Poate mai mult decât altele, luna decembrie are o încărcătură aparte. Mai bine zis, ar trebui să aibă. E, ciclic, capăt de drum, conține sărbători încărcate de simboluri puternice și înseamnă, totodată, trecerea românului de la statutul de „tovarăș” la cel de „domn” (cu domnia e ceva mai greu, dar asta e altă poveste). Decembrie vine cu asalturi devastatoare de produse oribile, emanațiile unor filistini, de la așa-zise „cântece de Crăciun”, la texte inepte despre „magia Căciunului”, de la „crăciunițe” (găselniță grotească), la campanii ipocrite, așa-zis umanitare (în realitate niște strategii comerciale feroce), de la asedierea magazinelor, la o maladivă agitație încrâncenată, de la petreceri cu fătuci sumar îmbrăcate, dar cu creștetul acoperit de căciulițe roșii, la „colindători” acompaniați de boxe portabile ce deversează producții de un prost gust dătător de greață. Obișnuiesc să mă agăț toată luna de colindele interpretate de Tudor Gheorghe, Ștefan Hrușcă și alți artiști, desueți în viziunea ienicerilor moderni dispuși să vâre sulița în tot ceea ce nu pricep ori nu e la modă. Apropo, are Adrian Păunescu niște versuri cântate de Mircea Vintilă, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis sau Tatiana Stepa, de te ung pe suflet. Știu, pentru floarea post-modernității, devoratoare de șaorma cu de toate și licori cu bule, e rușinos să spui că-ți place Adrian Păunescu. Mie nu mi-e rușine, și, exceptând compromisurile cu iz politic, cred că Adrian Păunescu e unul dintre poeții care merită să rămână în istoria literaturii (mă rog, nu a scris poezii de inspirație ”politically correct”, dar asta e, nimeni nu-i perfect). Din colindele interpretate de Tudor Gheorghe răzbat, într-o lume bizară, gerul crud, blândețea, adâncimile simple ale spiritului semeț, căldura venită din vatră, fiorii neprogramați. Nu ne mai plac gerul, căldura vetrelor, vorbele vechi, simțim nevoia să împopoțonăm totul, de la comportamente, la gândire, de la vestimentație, la mediul înconjurător. Am transformat tradițiile într-o marfă vandabilă adaptată vremelniciei vremurilor. E „fun” să îți petreci Sărbătorile în Maramureș sau Mărginimea Sibiului, după ce ai biruit cozile interminabile de pe DN1, să privești tradițiile ca pe o curiozitate, o raritate, nu ca pe o parte din ființa ta. Ne zdrobim să fim complicați, fugim de simplitate ca necuratul de tămâie, ne e rușine dacă lăcrimăm firesc, ne ascundem după paravane cu mare trecere la un public sărac la minte și la spirit, ce se exprimă onomatopeic. Pentru mult prea mulți dintre noi decembrie e o lună a deghizărilor otrăvite și otrăvitoare, un prilej al defilărilor ipocrite și zgomotoase, al dezicerilor și lepădării de trecut. E orice, mai puțin îmblânzire și încălzire sufletească.