Pe 26 decembrie 1962, trecea vămile cerului poetul Radu Stanca ( n. 5 martie 1920), „prințul baladei”, cum fusese supranumit, datorită efortului de a revitaliza această specie. Acestei dominante a personalității sale creatoare i se adaugă cea de eseist, critic literar și, nu în ultimul rând, cea de regizor, actor, teatrolog și dramaturg, așadar, de complet om de teatru.

Un scriitor este o lume. A o descoperi este o provocare. Când ușile vieții se închid, peste evenimentele derulate în succesiunea lor, dictată de o rațiune transcendentă, ca o mantie se așază destinul care le ordonează, evidențiind un sens – sensul destinului de creator al lui Radu Stanca. Un nenoroc, în ciuda atâtor calități – inteligență, creativitate, imaginație, fantezie creatoare, caracter- l-a însoțit întotdeauna pe Radu Stanca, un nenoroc provenit din valurile istoriei, care-l includ în generația pierdută, dar și din cele ale istoriei personale, care l-a stigmatizat, prin boala –TBC, cu virusul pe care nu l-a putut învinge și care l-a răpit la vârsta apogeului creației.

Radu Stanca a traversat labirintul istoriei: Al Doilea Război Mondial, urmările tragice ale Diktatului de la Viena din 28 iunie 1940, instalarea comunismului, ducând cu sine, odată cu vitregiile acesteia, vitregiile propriului destin și ale generației sale, asupra cărora medita în Generația mea: „Noi ne-am născut din morții întâiului război,/ Și-am petrecut întreagă copilăria noastră/ Cu morții mulți ai celui de-al doilea; lung convoi/ De fețe ce se uită la mine prin fereastră.// Privirea lor ascunde o întrebare grea/ Ce-mi naște o întrebare și mai grozavă în minte:/ Fac tot ce pot eu oare ca bătrânețea mea/ Să o petrec alături de alte noi morminte?”, vitregii pe care a putut să le transceandă prin credința statornică în ideal.

Singura lui certitudine era scrisul, unul rămas pentru sertar, în latura sa de dramaturg, scrie biografa lui, Anca Sîrghie, în lucrarea Radu Stanca și Sibiulⁱ, care realizează, în adevărul documentelor, un portret complet și nuanțat al autorului lui Corydon, poezia capodoperă a operei sale.

Noua lucrare se adaugă celorlalte, începând cu teza de doctorat, Radu Stanca – studiu monografic (1981), urmată de Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru cu prefața lui Eugen Todoran (1996), Radu Stanca – Evocări și interpretări în evantai (2016), plus volumul Radu Stanca, Dăltuiri, (2012) cu texte rămase în presa perioadei antume 1932-1962, fără să fie observate de editorii primelor antologii de versuri, eseuri și teatru, și Radu Stanca -profil spiritual, (2015), ambele îngrijite în conlucrare cu prof. univ. Marin Diaconu. Aceste lucrări au fost completate de o serie de articole și studii publicate în presa literară, având drept scop așezarea corectă a scriitorului Radu Stanca în tabloul istoriei literaturii române din secolul al XX-lea. Anca Sîrghie aduce, de fiecare dată, completări, noi date, interpretări pertinente pentru a reține, în spiritul adevărului vieții și al creației, personalitatea lui Radu Stanca, scriitor implicat cu ardoarea tinereții avântate, în Cercul literar de la Sibiu, considerat chiar spiritus rector al grupării, pentru care a scris, direcționând lirismul spre zările noi ale baladei, articolul-program Resurecția baladei (1943), manifest literar care atinsese coarda sensibilității literare a lui Eugen Lovinescu, determinându-l să-i considere pe ei, scriitorii grupării: Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Șt. A. Doinaș, I.D. Sîrbu, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Eta Boeriu, Radu Enescu, Dominic Stanca, Ioanichie Olteanu, Al. Cucu, Deliu Petroiu, Ion Oană, Henri Jacquier, Viorica Guy Marica, Dan Constantinescu, Wolf von Aichelburg, Ovidiu Cotruș ș.a., drept a patra generație maioresciană, revendicându-se, așadar, din principiul autonomiei esteticului, singura valoare care poate gira o creație literară. Aflat în ultimele luni ale vieții, Eugen Lovinescu era, astfel, răsplătit pentru credința sa aproape mistică în literatură și valorile ei ideatice, formatoare.

Asemănările dintre Junimea și Cercul literar de la Sibiu sunt evidente în chiar modul lor de a se raporta estetic, în atitudinea lor de solidaritate creatoare, fapt subliniat de Ovidiu Cotruș, de exemplu, care puncta, așa cum o făcea Tudor Vianu pentru Junimea, că Cercul „n-a fost un cerc cu statute, ci un grup de prietenii literare, bazat pe atitudini comune”, sudat de un „puternic sentiment de solidaritate”, derivat din împărtășirea acelorași valori culturale.

Mentorul grupării, era Lucian Blaga, păstrându-și, fiecare, individualitatea creatoare, marcă a personalității singulare, „fără a fi blagieni de strictă obediență”. Maestrul, „model de generație”, era Eugen Lovinescu, admirat pentru „probitate intelectuală”, pentru „caracterul integru” care și-a pus amprenta asupra „climatului de idealitate”, în care s-a dezvoltat, în sensul devenirii interioare, ignorând cântecul de sirenă al vremii. Asemenea lui Eugen Lovinescu, și pentru tinerii cerchiști, literatura era singura realitate a cărei puritate de cristal voiau să o păstreze, pentru a nu o macula cu adaosurile străine, extremiste sau naționaliste, și totul în perfect echilibru al adevărului vieții și al artei, fără a deveni, obligatoriu, esteți înstrăinați de suflul autentic al vieții; estetismul era, de altfel, ocolit/ignorat, fiind considerat de ei înșiși ca „depășit, anarhic”.

În acest context, trebuie înțeleasă sintagma resurecția baladei. Modernizarea speciei era vizată a se realiza prin „infuzie de dramatic și de lirism” în structura epică a baladei. În acest spirit, al revitalizării epicului baladesc, trebuie citite baladele lui Radu Stanca, publicate în numărul din ianuarie și martie 1945, în “Revista Cercului Literar”: Tristețe înainte de luptă, Lamentația poetului pentru iubita sa, Lamentația Ioanei d'Arc pe rug, Balada celor șapte focuri, Spada regelui, Domnița blestemată, Infidelul, Cea mai frumoasă floare, Capul de fată, Turn înecat.

Cadrul fast pentru dezvoltarea acestor scriitori și a idealului lor de artă, echivalent, mutatis mutandis, pe teren românesc, cu mișcarea romanticilor germani Sturm und Drang, în ciuda vitregiilor istoriei, a fost Sibiul, „burgul baladesc” (I. Negoițescu), unde, în urma Diktatului de la Viena, se retrăsese întreaga elită intelectuală a Clujului, burg care a favorizat faza de „manifestare teoretică solidară a spiritului comun”.

Dintre cerchiști, doar Radu Stanca va alege să rămână, după 1945, la Sibiu, ceilalți reîntorcându-se la Cluj. Solidaritatea în ideal nu dispăruse, iar destinele își căutau propriul drum spre împlinirea menirii creatoare.

Ceea ce-l caracterizează pe Radu Stanca, atât ca om, cât și ca scriitor, în aceste turbioane ale istoriei, care duc la dezagregarea Cercului, este demnitatea, de unde derivă și verticalitatea ideologică, el reușind să se țină departe de orice compromis cu puterea comunistă, fidel idealului său de artă. Regimul comunist „a mutilat” biografiile cerchiștilor, subliniază Anca Sîrghie și, citându-l pe Ion Simuț, relevă fazele evoluției grupului; fazei post-sibiene (1946-1948), când cerchiștii făceau „tatonări disperate” pentru a găsi „un nou echilibru”, i-a urmat „o eclipsă totală”(1948-1953), corespunzând instalării stalinismului și, prelungindu-se până în anii 1960-1963, perioadei poststaliniste, când membrii grupării cunosc persecuțiile politice și chiar detenția. Este perioada de „prăbușire la scară națională a vechii intelectualități”. Acest val tragic i-a avut victime pe Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D.Roșca, apoi pe I.D. Sîrbu, eliminat din învățământul superior, Ion Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Șt. Aug. Doinaș, fie interziși, fie închiși.

Șubrezit fizic de boala care-l chinuia din adolescență, șubrezit de o societate asupra căreia plana, ca o sabie a lui Damocles, teroarea istoriei, Radu Stanca face efortul să reziste. Rezistența lui este cu atât mai exemplară, cu cât fermitatea sa este mai evidentă în rezistența la presiunile mediului. Dacă unii colegi de generație: Veronica Porumbacu, Ion Caraion, Nina Cassian, Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, Mircea Popovici, Mihail Crama, Petru Sferea, Sergiu Filerot, Vasile Nicolescu, Tudor George au făcut concesii pe care, ulterior, unii dintre ei le-au regretat, Radu Stanca rămâne ferm în atitudinea de inaderență la sistemul care se insinua prin formele realismului socialist.

Anca Sîrghie explică această fermitate prin soliditatea culturii însușite în învățământul interbelic, ca și prin aceea că, până la vârsta de 25 de ani, personalitatea intelectuală și caracterul lui Radu Stanca, fixate pe fundamentul solid al valorilor culturii autentice, modelate de personalități precum Lucian Blaga, nu au mai putut fi deturnate. Adevăr relativ dacă ne gândim că și alți colegi de generație primiseră, prin educație, aceleași valori, și realitatea a confirmat că au putut fi deturnați…

Rezistența culturală a fost o opțiune personală a lui Radu Stanca, așa cum fusese și pentru Radu Petrescu, fapt cu atât mai relevant cu cât se denomina prin singularitate. Un caracter la fel de inflexibil este I.D. Sîrbu, care va suporta (spre onoarea lui eternă, model exemplar de OM) consecințele deciziei de a nu depune mărturie, mincinoasă!, împotriva lui Lucian Blaga, fiind eliminat din învățământul superior în 1948-1949, întemnițat apoi în perioada 1957-1963.

Corespondența cu I. Negoițescu, publicată în volumul Un roman epistolar (I ed.-1978, 2021-ed. a II-a), îl ține la temperatura înaltă a ideilor și idealului, la fel lecturile, la fel scrisul. Din păcate, în timpul vieții, reflex al terorii istoriei și inflexibilității caracterului care refuzase compromisul, Radu Stanca nu a avut bucuria de a-și vedea opera publicată într-o carte. Nici cele 15 piese de teatru: Cealaltă primăvară, primul exercițiu „dramatic remarcabil”, datat 1942; Atotputernicul sânge, subintitulat O dimineață florentină în secolul al XVI-lea (1942), variantă de început a piesei Madona cu zâmbetul; Povestea dulgherului și a frumoasei lui soții (circa 1942); Turnul Babel (1945), „tragedie rămasă în stadiu de «schiță»”, fără „calități dramatice remarcabile”; Ochiul (publicată postum, în 1967, în Tribuna); Dona Juana (1947), Oedip salvat, Rege, preot și profet, Critis sau gâlceava zeilor, Ostatecul, Drumul magilor etc. n-au văzut antum lumina tiparului. Menționăm și câteva dintre proiectele nefinalizate precum: Doja, Meșterul Manole, Cuibul sau Școala căsătoriților, Os de domn sau Tinerețea lui Cantemir.

În arhiva soției dramaturgului, Dorina (n. Ghibu ), Doti Stanca (1927-2019), semnalează Anca Sîrghie, se afla un proiect conceput de scriitor, cuprinzând opera sa dramatică în șase volume: vol. I: Ochiul, Rege, preot și profet, Dona Juana; vol. II: Os de domn, Drumul magilor, Abatirs și Dragomara; vol. III: Critis, Greva femeilor, Fecioara; vol. IV: Turnul Babel, Hora domnițelor, Rivala; vol. V: Oedip salvat, Moartea Elenei, Alcibiade; vol. VI: Ultima vacanță, Se-nțelege cine poate, Turnul.

Nici poezia nu constituie cuprinsul unei cărți antume semnate Radu Stanca. În totalitate, opera lui apare postum: Ștefan Braborescu (1965), Versuri (1966), Teatru (1968), Acvariu (1971), Poezii (1973), Un roman epistolar (1978 și 2021), Versuri (1980), Doti (2001), Turnul Babel (teatru, 2002).

Dacă, în viață, destinul lui Radu Stanca a stat sub o stea a nenorocului, în posteritate lucrurile par a fi altfel, în sensul recunoașterii sale ca scriitor reprezentativ, dominanta poeziei impunându-l cu prioritate.

Se pare că Sibiul, „spiritus loci al baladei”, cum îl consideră Anca Sîrghie, l-a inspirat pe Radu Stanca, stimulat de „farmecul baladesc” al acestui Heidelberg românesc, fixat de imaginația poetului în versul „Intrat-a noaptea-n burg fără de vamă”. Faptul e confesat de Radu Stanca în scrisoarea din 13 septembrie 1946, adresată lui I. Negoițescu: „Să rămânem niște izolați, niște «sibieni» în adevăratul sens al cuvântului. Nu-ți închipui ce drag mi-a devenit, cu toată pustiirea lui, Sibiul. Oricând și cu orice prilej, voi căuta ca reședința mea din România să fie aici. E singurul loc din țară unde pot să simt un cadru și o atmosferă acordată pe măsura vocii mele dinăuntru. Și nu voi nega că e singurul loc care a influențat întrucâtva mecanismul nostru sufletesc. Niciodată Clujul cu platitudinea lui, cu lipsa lui de stil și de atmosferă, niciodată Bucureștiul cu stupidele lui clamori balcanice, nu vor putea să-l egaleze.”.

Preferința pentru baladă era motivată încă din 1943 din articolul-program Resurecția baladei, publicat în “Revista Cercului Literar”, nr. 5/mai 1945, în care definea balada ca „poezie lirică „o poezie lirică în care starea afectivă câștigă un plus de semnificație prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)”; baladescul reprezintă „în fond, o stare lirică dramatică”, „o stare perpetuă de conflict dramatic”, dramaticul, „de natură anecdotică”, având „conflict cu semnificații poetice și nu dramatice”. Nu e nicio contradicție între baladă/baladesc și poezia modernă, care cultivă abstractul, rafinarea expresiei lingvistice. Dimpotrivă, Radu Stanca vedea în baladă o prelungire a poeziei eterne, în sensul poeticii goetheene care vedea misteriosul fără mistică sau misticism, misterul în baladă rezultând „din modul expunerii”. În reverberația acestei idei, Radu Stanca releva capacitatea baladei de a se deghiza în spațiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc: lamentația, „ca plângere în mască a propriei suferința ascunse” (Lamentația poetului pentru iubita sa, Lamentația Ioanei d'Arc pe rug, Canossa, Pisica, Nocturnă, Pistolul, Tristețe înainte de luptă, Un cneaz valah la porțile Sibiului); alegoria legendară, „povestea întâmplării/evenimentului la cea mai înaltă tensiune”: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor; dramaticul eroic sau balada propriu-zisă, unde „prezența poetului liric devine aproape invizibilă”: Balada celor șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spada regelui.

Capodopera sa este balada Corydon, tulburătoare prin presimțirea morții: „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de graţios port inelu-n ureche,/ Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.//Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…// Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,/ Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa,/ Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?/ De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşă?/ Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…”. Dincolo de ideatica relevantă pentru tema relației cu destinul și, expresionist, cu viața și moartea, imaginea este cât se poate de actuală, ceea ce justifică introducerea ei în repertoriul unor actori (Florian Pittiș) care au recitat-o cu aplomb. Corydon este miticul păstor din lirica lui Teocrit și Vergiliu, ales de Radu Stanca pentru imaginea tânărului învingător și frumos.

La fel stau lucrurile cu Turn înecat, care extindea sfera baladescului de la scara națională la una planetară/cosmică: „Turnul dormea-ntre ape liniștit/ Și numai câteodată fețe sumbre/ Se abăteau sub zidul lui tihnit,/ Să-l tulbure cu sulițe și umbre.// Picior de om cu toate acestea nu-i/ Calcă spirala scării, unde Runa,/ Sâmburul viu și pur, Regina lui,/ De două mii de ani dormea întruna// (…) Furtună mare însă se lasă/ Odată-asupra lui, și-atunci, sălbatic,/ Intrând pe geamuri, valul o fură/ Și-o duse-n dar oceanului molatic.// Tot aplecându-și trupul ca un trunchi/ S-o caute-n abise, de pe maluri,/ Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi/ Și se-aruncă de dorul ei în valuri…”. Crăiasa adormită de 2000 de ani, Runa, „sămânța lumii”, „sâmburul viu și pur”, aflată pe crucea celestă a turnului, axis mundi, înregistrează ca un reflector imaginile panoramice ale lumii și avertizează asupra unei furtuni mari, un cataclism care amenință cu prăbușirea posibilă a lumii.

Amintirea caldă a lui Radu Stanca stăruie în memoria afectivă a lui Șt. Aug. Doinaș, care-l evoca drept o figură proeminentă, profilată în aura familiei de spirite care, cândva, îi reunise în jurul aceluiași ideal: „Radu Stanca însuși, cel mai sibian dintre toți, cei care am văzut în Sibiu o formă de a fi și de a dura, n-a încetat de a fi viu: peripatetician înrăit, din umbra înmiresmată a Sub Arinilor până-n Calea Gușteriței, el nu pregetă nici astăzi să ciocănească cu pasul său de mânz delirant pavajul care s-a așezat peste trecut, resuscitând ființe și sunete, apariții și idei, forme și nuanțe, întreținând mereu legenda unui oraș care nu poate să moară. El însuși e înviat, necontenit, de pașii noștri, restituit frumuseții dintâi, făcut – pentru a câta oară? – cetățean de onoare al Sibiului (așa cum îl declară el pe Bach), într-o suprapunere de epoci și scări care modelează fața însăși a acestui oraș etajat: prezent peste trecut, amintire peste viață, viață peste amintire, pentru ca miracolele să nu înceteze niciodată”.

Anca Sîrghie îl reține ca „poet baladist neîntrecut în literatura română, dramaturg aproape uitat, teatrolog cu o viziune reformatoare, eseist rafinat, nu mai puțin actor și regizor ingenios”, personalitate radiantă, redescoperită de fiecare dată, cu bucuria unei bogății inepuizabile care continuă să fascineze.

Apropierea de opera lui înseamnă, totodată, și redescoperirea, într-o unitate armonioasă, a bogăției și frumuseții sufletului lui Radu Stanca, om și scriitor. O rază din acest complex ajunge la sufletul cititorului în scrisorile de dragoste către soția sa Doti, Scrisori către Doti (2016), muza inspiratoare, alături de care a înfruntat tragedia istoriei și tragedia propriei vieți. Doti, „palmierul negru” cum o alinta el, cu care se căsătorise în 1951, a fost aceea care, ca o eroină antică, a trebuit să ducă povara destinului lor tragic. Radu Stanca trecea vămile cerului la 26 decembrie 1962, iar unicul fiu, Barbu (n. 1954) îl urma la șase luni, în iunie 1963…

Destinul artistic transcende omenescul și-i reține ca arhetipuri ale suferinței, trecute prin focul sacru al unui catharsis, care exorcizează tragicul și păstrează, efect al supremei combustiuni, dâra de lumină pe care au lăsat-o.

ANA DOBRE

26 decembrie 2022