Tribuna
Povestea Ludmilei Bologa-Bercea dintr-un secol de viaţă: "Ce ştie oare generaţia de azi despre jertfele aduse de ostaşii români pentru eliberarea fraţilor de sub teroarea bolşevică?" (III)
Liuba STARII
1552 vizualizari
Povestea Ludmilei Bologa-Bercea dintr-un secol de viaţă:
Alături de cititorii Tribunei continuăm să descoperim poveşti dintr-un cufăr cu amintiri al Ludmilei Bologa-Bercea.

În ediţiile anterioare, eroina noastră ne-a destăinuit unele dintre cele mai cumplite pagini din viaţa familiei Bologa, trăite sub stăpânirea sovietică. După o mulţime de încercări  şi obstacole predestinate românilor de peste Prut, doamna Ludmila a reuşit să se repatrieze în România şi să-şi găsească liniştea sufletească în Sibiu, unde şi-a făcut o carieră de medic şi a întemeiat o familie. Însă nu a putut să se desprindă de rădăcinile ei şi de locul în care şi-a petrecut cele mai fericite mo­mente, înainte de război, înainte ca ambiţiile forţelor politice să-i ruineze tinereţea. Peste câteva decenii, doamna Bologa-Bercea s-a întors în Basarabia, care s-a schimbat, s-a rusificat şi s-a îndepărtat de  mama al cărei nume era România.

"Am plecat mai departe, pe şoseaua netedă, frumoasă şi pustie. Leuşeni- Chişinău. Pământul întins, frumos lucrat, livezile, codrii, lumina plăcută a soarelui îmi delectau privirea şi sufletul. Către Chişinău, copacii par mai viguroşi, cu rădăcini desigur adânci şi coroane falnice. De-ar putea vorbi, câte nu ne-ar putea spune despre cele ce s-au petrecut în aceste locuri. Din nefericire, sunt destui basarabeni care dau crezare propagandei sovietice, care nu corespunde realităţii. Cât sânge românesc şi câte lacrimi au stropit acest pământ! Îmi amintesc de căpitanul Dăscălescu cu care am pretrecut ultimul Crăciun în 1940. Peste doi ani am întâlnit-o pe sora lui, care văzându-mă a izbucnit în hohote de plâns. Îşi pierduse fratele, în aceste locuri, chiar de la începutul războiului. Apoi gândul mi se îndreaptă spre cimitirul eroilor din Sibiu, unde chiar la intrare se află mormântul unei rude a noastre. Era ofiţer, avea 30 de ani, doi copii mici şi o soţie frumoasă. Înaintea plecării pe front, s-a plimbat cu ea printr-o pădurice de mesteceni şi i-a cântat 'Cruce albă de mesteacăn'. Dimineaţă în zori şi-a mai privit o dată copilaşii dormind în pătucurile lor şi a plecat.La câteva săptămâni a sosit ştirea morţii lui.Au făcut formalităţile cuvenite şi a fost adus în ţară. Spunea soţia lui că în faţa sutelor de cruci din acel cimitir improvizat, a fost atrasă ca de un magnet, de crucea cu numele lui; fiind pictoriţă, a pictat acel peisaj din pădurea cu mesteceni, păstrîndu-l în camera ei. A decedat şi ea, subit, în clipa când se adresa unei vecine: "soţul meu, care a fost decorat cu ordinul 'Mihai Viteazul…' şi nu a terminat ce a vrut să spună. A fost ca o chemare, de dincolo de lumea cunoscută nouă...Ce ştie oare generaţia de azi a acestor ţinuturi despre jetfele aduse de ostaşii români pentru eliberarea fraţilor lor de sub teroarea bolşevică?. 'Pământul meu drag, pământ strămoşesc, sfinţit cu atâtea lacrimi şi sânge românesc...'", spune Ludmila Bologa-Bercea.

Chişinău, Tiraspol: clădiri mai noi, amintiri mai vechi

Chişinăul i s-a părut mult deosebit de oraşul patriarhal, pe care îl păstra în amintire din timpul războiului, când făcea stagiul la un spital militar:"În acea toamnă am primit o targă cu struguri de la răniţii ce îi tratam. La hotelul 'Inturist', am fost repartizaţi pentru hotelul 'Struguraş'. Funcţionarele îmbrăcate elegant vorbeau între ele doar ruseşte, deşi cunoşteau limba română. Am plecat la hotelul la care am fost repartizaţi, situat în afara oraşului. E un hotel cam modest, camera nu prea curată, iar femeia de serviciu deosebit de interesată de ceea ce am adus cu noi.

Ne-a înştiinţat că în acea dimineaţă a sosit un grup de români. (...) În timp ce discutam în autobuz cu Virgil s-a apropiat de noi un necunoscut şi ne-a întrebat: 'Nu vă supăraţi, din ce parte a României veniţi? De mult timp nu am mai auzit vorbindu-se o limbă atât de frumoasă'. Ne-a surprins întrebarea şi mai ales afirmaţia lui, când aici majoritatea locuitorilor vorbesc limba rusă, şi, bineînţeles, ne-am bucurat. (...) Dimineaţa e senină, iar pe fereastră se văd dealurile Basarabiei. Priveliştea iazului din apropiere mă emoţionează, amintindu-mi de iazul de la marginea satului meu. (...) Am plecat, urmaţi de un grup de ţigănci care ne solicitau baticuri cu fire argintii. Când am crezut că ne-am debarasat de ele, îndreptându-ne cu maşina în viteză spre oraş, am auzit în urma noastră claxonări stridente. Se urcaseră într-un camion şi ne urmăreau insistent în speranţa că ne vor convinge să ne desfacem 'marfa'. Am scăpat, schimbând direcţia, pe un drum de ţară, printr-un lan de porumb. 'Totuşi, i-am mărturisit lui Virgil că ar trebui să le fim recunoscători, ei sunt cei ce ne păstrează limba, vorbind numai româneşte".

După câteva zile petrecute în capitala Moldovei Sovietice, a urmat şi o călătorie în oraşul Tiraspol:"Către seară am mers să vizităm grădina botanică şi am admirat aranjamentul crengilor în formă de palmetă, lacuri cu bărci, statuia lui Ştefan cel Mare, cu crucea în mână, iar la picioarele statuiei, flori proaspete, ca la statuii lui Eminescu. Seara am fost la un concert, care a avut loc în palatul "Octombrie". Prima parte, cu un program modern, cu muzică zgomotoasă şi jocuri de lumini nu a fost pe placul auditoriului. Partea a doua, ce cuprindea arii din opere şi canţonete a fost foarte apreciată de cei din sală. Femeile elegante, discutau în linişte, dar numai în limba rusă. Clădirea e modernp şi a costat 12 milioane de ruble. (...) Am plecat pe ploaie din Chişinău, ghidându-ne după autocarul excursio­niştilor, după un ultim 'asalt' din partea celor ce ne menţin graiul, pe aceste meleaguri. Am admirat din nou câmpiile şi dealurile care şi pe timp de ploaie îţi desfată privirea. Comunele sunt răzleţe, cu case acoperite cu şindrilă, iar curţile împrejmuite, da nu întotdeauna, cu garduri din nuiele. Am trecut pe la periferia oraşului Tighina, cu case vechi, neîngrijite, cum sunt de obicei la periferia oraşelor şi am ajuns la următorul obiectiv al călătoriei noastre, oraşul Tiraspol".

Nici Mateevici nu a reuşit să-i trezească pe deplin

Provenind dintr-o famile de intelectuali români, Ludmila Bologa-Bercea subliniază faptul că a fost unicul copil de intelectuali care nu ştia limba rusă, deşi aceasta a fost impusă de regimul totalitar. Însă familia protagonistei a reuşit să-şi păstreze identitatea şi a continuat să vorbească în limba strămoşilor. La vârstă de 90 de ani, tatăl Ludmilei a descris în jurnalul personal,  procecul de rusificare a moldovenilor.

"În ceea ce priveşte intelectualii, cei mai în vârstă au fost rusificaţi încă din timpul ţarismului. Tatăl meu, care a fost elev şi mai târziu cadru didactic în acea vreme, scrie următoarele în memoriile sale: - Rusificarea s-a făcut mai întâi prin şcoală, începând cu şcoala primară şi terminând cu învăţământul superior, toate disciplinele erau predate în limba rusă. Începând cu învăţământul secundar se predau şi limbi străine: latină, greacă, franceză, germană. La sate erau puţine şcoli primare. O şcoală la trei-patru sate, cu un singur învăţător. Nu se făcea recensământul copiilor de vârstă şcolară. Şcoala o urmau băieţii, iar fetele rămâneai analfabete. Limba rusă era greu de învăţat. Ţi se cerea o memorie bună, pentru a o putea însuşi în trei-patru ani. Alfabetul e complicat. Şcoala primară era de folos doar celor ce continuau studiile, căci cei rămaşi acasă uitau ceea ce au învăţat şi redeveneau analfabeţi. Cei ce terminau şcoli secundare, şcoli normale, seminare teologice şi chiar facultăţi, erau întru totul rusificaţi, fie că erau moldoveni, ucraineni sau alte naţionalităţi conlo­cuitoare. În societate, în birouri, în familie nu mai vorbeau decât în limba rusă. Serviciul militar dura patru-cinci ani, timp în care soldaţii nu aveau concediu. Armata era obligatorie, începând cu vârsta de 21 de ani. Instrucţia se făcea în limba rusă, aşa că soldatul învăţa destul de bine această limbă, chiar dacă era analfabet. Se întâmpla uneori să se întoarcă căsătorit cu o rusoaică şi atunci copiii nu învăţau decât limba rusă. Biserica era deservită de preoţi care adeseori nu cunoşteau limba poporului, aşa că aveau puţin contact cu locuitorii satului. Serviciul religios se făcea în limba slavă bisericească, cu cor bisericesc, tot în această limbă. Dacă la o petrecere erai printre moldoveni şi alte persoane care nu ştiau moldoveneşte, politicos era ca moldovenii să vorbească în limba rusă, pe care intelectualii o cunoşteau. Obiceiul s-a extins şi pentru situaţiile în care toţi invitaţii erau moldoveni, când firesc ar fi fost să se vorbească în limba învăţată de la părinţi, atât de frumoasă şi armonioasă folosită de marii scriitori şi poeţi: Creangă, Alecsandri, Eminescu, Sadoveanu şi alţii. Nici Mateevici nu a reuşit să-i trezească pe deplin".

Sentimente dispărute

"Bunicul său trecuse Carpaţii, venind din Ardeal. În podul casei părinteşti des­coperise manuscrise cu semnătura Mitro­politului Andrei Şaguna. Noi, toţi membrii familiei vorbeam numai româneşte şi eram printre puţinii copii de intelectuali, care nu cunoşteau limba rusă. În realitate, cred că aceasta se folosea şi dintr-un fel de snobism, dovedindu-se astfel că eşti intelectual, spre deosebire de cei fără studii, care nu o cunoşteau. Odată cu instaurarea teroarei comuniste, sentimentele de simpatie şi admiraţie faţă de ruşi au dispărut, fiind înlocuite cu cumplita teamă de deportări şi alte metode de represiune neprevăzute, din partea 'celei mai drepte orânduiri din lume'", conchide Ludmila Bologa-Bercea.          

Ne oprim la acest episod din filmul vieţii. Continuarea o citiţi în următoarele ediţii ale cotidianului TRIBUNA.

 






comentarii
1 comentarii

nu vb rusa dar si-au pus nume rusesti copiilor gen...Ludmila...
28.04.2021 07:46
Din aceeasi categorie
Sevis - din Marginimea Sibiului

Somarest

venactiv

Comunicat de presa policrom

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
PORTAL MEDICAL
Postare anunturi
Licitatie publica

accentmedia