Citind poeziile lui Nicolae Crepcia ți se pare că ești invitat etern într-o duminică transilvană la ospățul cireșilor înfloriți: Iar eu numai pe ea o văd, / numai glasul ei îl aud, / numai parfumul ei îl respir/ ca pe-o mireasmă de primăvară/ și mă face atât de fericit/ că-mi vine să plâng. Și în aceste cupe de o curăție feciorelnică sunt miresme care îți ating inima. Cum poți să fii Uitat în țipăt[1]? Te invit, cititorule, să descoperi singur și să vezi grația poemelor în arborescența ei artistică, așa cum se cuvine, să simți sărutul și mușcătura lor deopotrivă. Poemele sunt pline de candoare, ca o oglindă a unui lac glaciar frământat de briză în noaptea cu lună plină. Îndrăznește pe acest suiș abrupt al unei poezii profunde, ființiale și încearcă zborul cu aripi de șindrilă: Din mine te desprinzi/ cum se desprinde/ frunza din ram/ și-n urmă țipătul rămâne/ rană aprinsă. Tu crezi în Poezie?  

Meditativ, contemplativ și reflexiv, discret și sensibil, creator înzestrat de metafore și un scriitor foarte productiv, Nicolae Crepcia ne oferă o antologie plină de vigoare și fascinație poetică intitulată Uitat în țipăt, într-un regal liric, al unui Midas al poeziei, care ne învață să privim prin lucarne nebănuite spre tăceri cu umbre majestuoase dăltuite până când au devenit operă de artă: Când plouă/ aerul miroase-a Dumnezeu/ ca la-nceputul lumii. Poezia este îngerul din inima ta pe care îl dăruiești celuilalt învățându-l cum să o vadă.

Sub apăsarea peniței se găsește toată intimitatea spațiului afectiv: Din umbra fisurată/ a tăcerii/ în zbor zigzagat/ ca de flutur/ se înalță/ numai pentru întâlnirea cu tine/ cuvântul acesta // El poartă într-însul/ ceea ce alții/ ar numi suferire/ de zeu. ceea ce alții ar numi iubire // El este de fapt/ ce a rămas din mine. Poeziile induc o notă de melancolie și pesimism, cu ușoare nuanțe de tragic, înfoliind neliniști metafizice, forând în acvifere de profundă interioritate, în respirații nebănuite ale durerii care metamorfozează și clădește un nivel superior de cunoaștere: Înfricoșător nu este întunericul/ ci neștiutul din el. // Mai mult decât durerea/ mă sfâșie țipătul/ din interiorul durerii.

Este un poet al tumultului și  al abundenței trăirii, cu un suflu liric sfredelitor ca o cascadă sărutând pragul glaciar. Poate doar elegiile unui Massenet ori Porumbescu să fie în stare să acompanieze reverberațiile sublime ale acestui plăsmuitor de metafore.

Acum, când lumea s-a închis într-o cochilie a tăcerii și oamenii au urcat în aceeași barcă, frământată de valuri nebune, ca în pictura magistrală a lui Anton Dietrich, „Hristos liniștind furtuna”, Poetul ne așază în suflet bucuria învierii lirice: Extrag din liniște tăcerea/ cum pescuitorul de perle/ extrage scoica/ din freamătul mării. // El știe/ că în scoica rănită/ de un fir de nisip/ găsește perla, // Eu știu/ că în tăcere/ se află poezia.

 

Lőrinczi Francisc-Mihai

 

 

Tribuna vă invită la un concurs: #Cititul în epoca lui Covid-19: rezistența prin cultură! 

Vă propunem să trimiteți pe adresa  lectura@tribuna.ro câte o recenzie de carte, nu mai lungă de 2500 de semne. Orice carte! Fiecare după lectura care-l pasionează. Și, împreună, să alcătuim un volum de rezistență și folosire în favoarea noastră a unui timp care nu pare al nostru.