Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8.34). O propoziție ca un clopot de Înviere. Un clopot de Înviere. Într-o lume în care libertatea este infecundă și rănește, propunerea Mântuitorului de a asuma Crucea ca miez de libertate aproape că obligă la meditație. Mă întreb mereu cum de nu se întreabă cei care citesc cuvintele lui Hristos dacă mai există o formă de construire mai adâncă a adevărului în libertate decât cel propus de Hristos. cuvintele acestea sunt „lovituri cauzatoare” de Libertate. Fundamental iubitor de oameni Hristos, Dumnezeu-Omul, nu ne îndeamnă să-i luăm Crucea Lui – lucru ce ar fi fost de altfel imposibil- ci să ne mărginim la înțelegerea crucii noastre, la gestul propriului comportament uman. A voi să-i urmezi lui Hristos sau nu. Aici este toată interogația sufletului aflat în căutarea nemuririi. A lua crucea și a-i urma sau nu. Aceasta este toată interogația desăvârșirii. Pentru că viața creștină despre aceasta ne vorbește. Despre nemurire și desăvârșirea acestei nemuriri în lumina Învierii.

Taina aceasta așează Crucea Mântuitorului mai aproape de noi. Ne face să înțelegem că este în co-părtășie cu noi atunci când poartă propria Cruce. Că o poartă pentru crucile noastre. De unde și unitatea Mântuitorului prin Biserică. Suntem un singur Trup. Mistic dar real. Suntem asumați de același Cap, care este Hristos. Propunerea Lui de a  asuma în libertate condiția noastră de stavrofori (purtători de cruce) este de fapt propunerea unui program de viață: Crucea.

Primele puncte ale acestui program sunt legate de aceea că Domnul Iisus Hristos nu forțează pe nimeni să-i fie ucenic. Vrei, bine. Nu vrei...E strict o alegere personală așa cum o alegere personală este și modul în care împlinești chemarea aceasta. Unii cred că rigorismul e forma cea mai de preț. Nu prea ține niciun argument dinaintea lor dar dacă ar citi mai atent Evanghelia ar descoperi acest „dacă voiește cineva” și ar vedea că nu este nici un trebuie și nici un obligatoriu. Decât după ce asumi. Asumarea crucii îți construiește mijloacele prin care să porți purta crucea ca un sceptru de mântuire. Cuvintele ce urmează celei dintâi propoziții sunt și mai atent construite de Hristos și mai luminos dăruite nouă: „Căci cine va voi să-și scape sufletul și-l va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie acela îl va scăpa” (Marcu 8.35). Ați dărui sufletul lui Hristos înseamnă a te amplasa pe orbita Crucii și Învierii. Asumând jertfa zilnică în siajul Învierii, știind că scopul sufletului ce-l porți nu-i simpla viață cotidiană ci desăvârșirea. Domnul provoacă o astfel de atitudine, revin, nu pornind de la Crucea Sa. Ci de la crucea noastră, de la asumarea noastră. întrebarea cea mai grea însă abia urmează: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8. 36-37). Suntem dinaintea celor mai grele „teme pentru acasă” pe care Dumnezeu ni le putea da. E limpede că nu de răspuns scris ori rostit e nevoie ci de unul trăit, trăit din tot sufletul și tot cugetul creștin. Provocarea vine în contextul în care dese ori poporul de atunci, ca și cel de acum, se plecau dinaintea lui Dumnezeu să-i „raporteze” câte au făcut și cum merită cutare ori cutare răsplătire. Se întrebau și ei dinaintea necazului „de ce?” și nu aflau răspuns decât în parte. Nu, nu se întrebau cum de merit atâta fericire câtă vreme sunt așa un păcătos ci mereu de ce li se întâmplă sau, dacă vreți, ni se întâmplă cutare ori cutare frântură de coșmar. Și ceilalți, fariseii și cărturarii erau experți în asta, căutau în mocirla dramei câte unuia sau altuia să-i dovedească greșeala, să i-o arate- deși pentru a o arăta scoteau oarecum ochii celui ce se afla în greșeală și nu-i nimic schimbat de atunci- să-i explice cum de lui și numai lui, păcătosului i se întâmpla asta. Unii dintre creștini nu au depășit statura piticismului sufletesc și duhovnicesc al „explicătorilor”, un soi de bocitoare cu ifose profetice. Țineți minte cum glasul lor intervine mereu. La moartea fiicei lui Iair cum privesc de sus imposibilitatea Învierii. Și în alte multe dăți, privesc cu răutate la drama aproapelui, aproape hrănindu-se din ea. Cum mulți o fac și astăzi. Ce nu aveau ei în cultura înțelegerii era Crucea. Nu-și purtau crucea și de aceea o măsurau pe a aproapelui. Nu cuplau valorile iertării și empatiei, împreună- purtării rănii aproapelui nicicum la silita lor dreptate. Căci se sileau, efectiv, să aibă dreptate cu orice preț, uneori moartea aproapelui fiind dreptatea ce o așteptau.

Nu se crește dintr-o astfel de atitudine. Nu se dobândește nemurirea. Nu se cuprinde în inimă Împărăția. Așa și astăzi. Complet așezați în comoditate unii confundă fotoliul lor cu purtarea crucii, obosind uneori de funcții și greutatea pe care și-o produc singuri prin lipsă de compasiune și rugăciune. Ori crucea fiecăruia este purtată prin taina omeniei adânci pe care o asumăm în Numele Lui. Putem purta crucea noastră numai dacă învățăm a privi spre Crucea Lui. Ca să nu le confundăm niciodată!