Tribuna
OPT GAZETARI RECUPERAȚI fără ură și părtinire (I)
OPT GAZETARI RECUPERAȚI fără ură și părtinire  (I)

Ion DUR
 
Sunt aproape sigur că patronul Caragiale îmi va tăia chitanță pentru o parte din titlul antologiei mele: Gramatică și cinste. De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie (Editura Pro Universitaria, 2024). E drept că am inversat sintagma caragialiană „Cinste și gramatică”, o deviză principială a redutabilului publicist, găsind de cuviință, odată cu Aristotel, că omul este ființa care știe gramatică. Prin urmare, un jurnalist, înainte de a fi cinstit, trebuie neapărat să cunoască bine limba în care scrie, cu tot ceea ce presupune o atare aptitudine.
Exegezele mele deconstruiesc – adică descos și cos la loc, pe cordul deschis al operelor – discursul unor publiciștii care m-au atras prin ce și, mai cu seamă, cum au scris, cei care au reușit, cu varii performanțe, să practice gazetăria ca și cum ar fi literatură. Sunt autori fie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când spațiul românesc încerca să se înscrie pe orbita modernizării, o „modernitate tendențială” (Constantin Schifirneț), fie sunt gazetari din perioada interbelică, aceasta din urmă cu luminișul numit „tânăra generație”, ieșită din școala de filosofie (singurul proiect din cultura română) și de publicistică a lui Nae Ionescu. 
Alături de M. Eminescu, întâiul gazetar român profesionist, hermeneutica se oprește la Caragiale, O. Goga, D.D. Roșca, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade și Sandu Tudor, un decupaj, desigur, subiectiv de nume și teme. Majoritatea dintre ei au fost și sunt ținuți de decenii în carantină politico-ideologică, pe motive politice, supralicitate și deformate de culturnicii de serviciu. Toți cei opt autori reprezintă doar o parte din temele de cercetare personală și de cursuri ținute ani de zile la promoțiile de gazetari ale Facultății de Jurnalistică din Sibiu (1992–2015), cărora le-am inoculat provocarea și obsesiile mele și care au înțeles deplin că numai citind și recitind textele unui gazetar (nicidecum doar comentariile despre, oricât ar fi de pertinente), se pot convinge de lexicul, gramatica și stilul compoziției, de elocința și retorica silogismelor, de câtă originalitate are acel discurs publicistic.
Partea din urmă a antologiei cuprinde texte despre presa care bolborosește cuvinte cvasi ininteligibile, o presă cu personaje care mânuiesc deficitar limba română („impostură lingvistică”), cu texte pur și simplu mâzgălite, al căror sistem osos suferă, în plus, și de „osteoporoză morală”, cu jurnaliști scoși pe „repede înainte” și care livrează, finalmente, o presă bulevardieră, trepădușită, crâșmăriță, care atinge, în cele din urmă, doar performanța de a trăncăni. 
*
Pentru un discurs publicistic de orice factură, punctul de sprijin arhimedic este limbajul, ca formă de întrebuințare a limbii. Limba nu are locțiitor, mai mult, e „cel mai periculos dintre bunuri”, observă Heidegger, după cum, pretențioasă cum e, nu pare să îngăduie cu adevărat nici sinonimele. Cuvintele unei limbi, scrie Blaga, sunt cărămizi la dispoziția conștiinței, ele suportă dominația spiritului, cel din urmă fiind dominat, la rându-i, de sintaxă, o configurație de natură subliminală.
E motivul pentru care am consacrat un lung eseu despre „Puterea limbajului și limbajul puterii”, abordare care ne trimite, încă de la început, la un fel de bornă zero a nașterii sensului, și anume la faimoasa teorie a „denumirilor corecte” formulată cândva de Confucius sau, în egală măsură, indică hermeneutica istorică a lui Platon din Cratylos sau dreapta numire a lucrurilor.
Tot atât de importante sunt cavalcada și furcile caudine prin care a trecut informația de-a lungul vremii, de la rostul ei profund de a in-forma ființa umană și până la o de-forma, sarcină cu totul fascistă pe care și-a asumat-o figura totalitară a limbii de lemn. O limbă eminamente politică, îmbibată până la refuz cu miasmele ideologiei, devenită Newspeak-ul veacului al XX-lea, o formă de discurs fără replică și cu un stilul „balonat”, zbătându-se într-o goliciune semantică, găunoasă, un hibrid transformat în hrana lingvistică a ventrilocilor de partid.
Nu pledăm pentru o gazetărie întemeiată în întregime pe o filosofie a limbajului, dar nici nu putem să nu aderăm la structura unui gazetar care să poată pipăi limbajul şi pe dedesubt, în zona temeiurilor limbii din care se desprinde. Nu altceva avea în vedere, de pildă, Maiorescu atunci când vorbea despre „oratori, retori şi limbuţi” (1902) și când considera că, în pofida unei demonetizări a limbajului prin presă, discursul ţinut în agora rămânea „cel mai puternic mijloc de manifestare a ideilor politice”, astfel încât aşa-numita „curgere de vorbă” merita să fie analizată nu în raport cu oratorul (noi am spune azi, în termenii comunicării, cu emiţătorul), ci cu „obiectul discuţiei”. Maiorescu voia să verifice cât de mult stăpânesc oratorii proprietatea termenilor şi logica unui discurs. Silogismele lui sunt impecabile, absolut deloc afectate de incisivii timpului care a trecut. 
Orice tip de gazetărie este endosmotic legată, totodată, de un anume context, cel al elaborării, urmat de cel al receptării. Desprinderea unei gazetării de context a fost totdeauna o sursă de varii interpretări eronate și tendențioase. Tocmai de aceea e bine ca judecăţile noastre să se formeze pe un fundal inevitabil, ceea ce înseamnă, în cazul antologiei de față, descifrarea istoriei şi a relaţiei dintre ea şi politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar și în timpul României Mari, loc unde ne interesează, în plus, legătura dintre cultură și politică.
*
Demersul propriu zis al cărții începe cu personalitatea de răscruce, copleșitoare a lui Mihai Eminescu, gânditor privat și, după noi, cel dintâi gazetar român profesionist. Am făcut o analiză tematică și stilistică a primului și ultimului gazetar Eminescu. Printr-o hermeneutică ponderată și imparțială, conjuncția Eminescu și evreii a fost serios resemnificată. Să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului și Domnului Eminescu ce este al Lui! Discursul tensionat, pătimaș și, nu o dată, contradictoriu al gazetarului nu trebuie îngroșat de o exegeză partizană, ostentativ justițiară, desfășurată sub grila lui cum ira et studio (cu ură și părtinire), după cum sunt de prisos atitudinile clemente, blând justificatoare. Soluțiile gazetarului Eminescu la problema evreiască cer nu intransigența corozivă sau indulgența unei logici a mamițelor, cum ar spune un critic, ci obiectivitate contextuală și raționalitate, căi sigure de a ne plasa cel puțin asimptotic față de adevărul secolului al XIX-lea, altfel spus: o analiză sine ira et studio, fără ură și părtinire. 
Alte episoade ale redării necontrafăcute a discursului publicistic eminescian pe care le-am urmărit: gramatica acestui tip de gazetărie, felul cum se documenta Eminescu, anamneza patologiei presei care s-a aflat neîncetat sub lupa microscopului său și, în final, sensul profund a ceea ce înseamnă „despărțirea” de poet și publicist, despărțire perfect similară celei ce se petrece într-un cuplu: cu partaj, cu împărțirea bunurilor comune.
*
Faima discursului jurnalistic eminescian este într-o conjuncție istorică deloc minoră cu creația unui alt gazetar talentat, care îl provoca în epocă prin inedit, profunzime și originalitate. Este vorba de I.L. Caragiale, autor și el cu vocații paralele, prin a cărui publicistică avem o insolită fenomenologie a moftului din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, cu proteiformul său metabolism manifestat în perioada României moderne și după.
Tematic şi din unghi ideologic, textele lui Caragiale nu depăşesc decât rareori liziera celor eminesciene. Felonia vieţii politice, aranjamentele electorale, revizuirea articolului 7 din Constituţie (atitudine relativ ambiguă în „cestiunea românilor cu cusur”), anatemele aruncate asupra așa numiților „cârcotaşi” sau „răsucitori de vorbe”, tonul reproşurilor făcute puternicilor zilei, care confundau banul public cu propriile economii şi se dedau la tot felul de matrapazlâcuri economico-financiare, minciuna care guverna ţara prin grija „samsarilor politici” (e vorba de liberali), a „marelui mag al republicei universale” (e vorba de C.A. Rosetti), „ura personală” pe care o identifica la cei ce transformaseră partidul conservator într-o „Plevnă internă”, analizele acide prin care circumscria politic atitudinile celor ce se intitulaseră partid naţional-liberal printr-o, cum am spune azi, manipulare semantică, fişele caracterologice făcute unor personaje politice precum Lascăr Catargiu, Dimitrie A. Sturdza, Alexandru Lahovari, Take Ionescu, rolul nefast al politicii care se amestecă în toate (o relaţie delicată este cea dintre politică şi literatură), ei bine, toate aceste subiecte, la care s-ar mai putea adăuga atâtea altele, sânt privite de Caragiale, de cele mai multe ori, nu altfel decât o făcea Eminescu.
*
A devenit de multă vreme un poncif al istoriei şi criticii literare faptul că Octavian Goga a fost un poet cu misie şi un gazetar tradiţionalist militant, după cum s-a spus că a intrat în politică prin literatură, unde s-a exersat până la sfârşitul vieţii fără să poată converti, ca om politic, forţa rostirii sale mesianice ân vizionarism. 
Cea mai mare parte a vieţii sale, Goga a fost publicist şi om politic. Discursurile şi gazetăria vin să ia locul poeziei şi teatrului şi să reprezinte forme de expresie probabil mai temperamentale, mai adecvate atitudinii practic-politice iar Goga se va transforma, odată cu 1919, într-un om politic al cărui nonconformism va atinge, în cele din urmă, radicalismul extremist. Avem în vedere anul 1938, când Goga încheia acolada unei cariere politice într-un mod quasi lamentabil.
Și la el, tematic vorbind, publicistica nu se abate, în afara unor vectori specifici contextului interbelic, de la tradiţia care-i avea ca mentori pe Eminescu și Caragiale. Restrângându-ne nedumeririle asupra unui fel de pact făcut de Goga cu politicul, ne-am întrebat dacă se poate vorbi la el, în termenii lui Julien Benda, de o trădare a spiritualului în favoarea temporalului. Ipotezele schiţei noastre de construcţie au în vedere gazetăria îndeosebi de după Marea Unire, dar şi discursurile sau alte tipuri de reacţie politică ori civică ale omului politic. Am descifrat trei momente ale acestui pact politic, ultimul întinzându-se peste colaborarea, pentru unii incredibilă, cu A.C. Cuza din anii 1937–1938, când Goga nu se ferește de atitudini extremiste, antisemite și când trădarea cărturarului încheie compromițător o carieră de om politic. 
Discursul politic și publicistic al lui Goga devenise de altfel lipsit de luciditate, prea tehnic şi – ceea ce este cel mai trist – îmbibat de la un cap la altul cu apa carbogazoasă a propagandei de partid. Nu mai este nici măcar un poet de curte, ci face un gelatinos cult al personalităţii lui A.C. Cuza, în care – cu o şiretenie uşor de dezvăluit – vedea pe salvatorul României. „Dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, ar fi lângă Tine, Alex. Cuza. Şi voi doi aţi fi cei mai tineri şi mai moderni”, iată opinia sa față de liderul de partid cu care se asociase. 
Știa, probabil, G. Călinescu ce spunea despre Goga în 1941, văzând în el „un foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare fără a deveni comun, un adevărat demagog academic”.
 
(Va urma)






comentarii
2 comentarii

Domnule, daca nu este CINSTE, nu este nimic. Nu degeaba Caragiale punea cinstea inaintea gramaticii.
In rest, ziaristii alesi au fost oameni de exceptie care cu siguranta si domniile lor puneau tot cinstea pe primul loc, chiar daca au fost maestrii ai limbii romane si stapaneau gramatica in cel mai propriu mod.
Cinste si onoare
13.02.2024 18:02
Daca tot vorbim de corectitudinea limbii scrise - maestri ai limbii romane, nu maestrii ai limbii romane...
@18.02
14.02.2024 10:15
Din aceeasi categorie
adi eco

Comunicat de presa

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
Licitatie publica

ACCENT MEDIA