Tribuna
PNL
Oamenii-Nădejde
Pr. Constantin NECULA
3109 vizualizari
Oamenii-Nădejde

Oare v-ați întrebat vreodată cum se face că în ciuda atacurilor media- și nu numai- permanente azvârlite către ele unele instituții continuă să fie în top- încredere la români? Ba, îndrăznesc să spun, nu numai la români. De ce au nevoie oamenii, de exemple, să aibă încredere în Biserică îmi pare logic. Dumnezeu stă dincolo de construcția umană care, uneori, poate trăda încrederea. Dar nu El. Ori ratingul de încredere  nu-l vizează pe Dumnezeu ci o instituție divino-umană care, atunci când este prea-umană, poate dezamăgi și poate răni încrederea. Dar nu El! De aceea nu o să vedeți nicicând la o cercetare serioasă să întrebe dacă ai încredere în El. Cu Armata, a cărei lună de onorare o avem dinainte (25 octombrie rămâne o dată- etalon în istoria celui de-al Doilea Război Mondial) lucrurile stau un pic altfel. Biserica e iubiră pentru că manifestă credință și dragoste. Armata pentru că propune credință și nădejde. Oamenii chiar cred în fidelitatea militarilor față de Țară și Tricolor ca semn al Independenței naționale. Chiar cred că la momentele grele, ale unei tensiuni apărute inoportun în siajul națiunii, te poți baza pe militari și instituția lor. E vorba de o instituție umano-umană? Poate. Dar în Armata Română nu sunt doar militarii de astăzi. Poate de aici cheia încrederii. În aportul de încredere asumat de generațiile noi din încredințarea generațiilor vechi. În plusul de nădejde pe care ți-l dă haina militară îndată ce o zărești la o cotitură periculoasă a vieții de zi cu zi. Poate că și din acest motiv se cere o responsabilă asumare a fidelității față de misiunea de apărători ai Țării ori de reprezentanți ai ei în teatrele de război ale lumii moderne. Dese ori auzim că nu au ce căuta colo sau colo. Unii mai cinici, la moartea câte unui militar în prima linie pe frontul Alianței căreia îi aparținem geostrategic, comentează asupra salariilor ori sporurilor bănești pe care oricum nu le știu și nici nu cred că pot compensa moartea unui sau altuia dintre camarazii căzuți. E boală grea la noi să reduci totul la cheltuieli uitând că demnitatea unei Țări stă și în calitatea investiției în instituțiile-forță care ne opresc din decăderea de încredere în care alunecăm des. Parcă prea des. E o chestiune de cultură a înțelegerii unei misiuni și a mecanismului prin care pacea ta contează pe nepacea celui trimis să ți-o apere de foarte departe. Pentru ca războiul să nu ne mai fie în prag niciodată.

Oamenii nădejdii. Îi știm din vremuri grele citind din pagini de manual. Parte din ce suntem se datorează unei geneze în care ei sunt fundamentali. De la soldat la conducători de Armie. Nimic din ceea ce ne alcătuiește memoria, când suntem sănătoși la cap, nu poate evita aportul dat de ei. Oamenii-nădejde. Acum parcă mai mult ca oricând. Chiar dacă îi mai vedem rar pe stradă în haina lor de lucru. Pe care generații după generații am purtat-o și noi, ceilalți, până mai ieri ori alaltăieri. De-acum ne va fi mai greu. Seduși de filme și jocuri cu războaie generațiilor tinere li s-a indus ideea că a fi în Armată e o joacă. Poate că dacă vrem să restabilim liniștea valorilor din viața cotidiană avem de readus la viață câteva dintre liniile de forță ale vieții militare. Am remarcat că nu e totul schimbat în rândurile Armatei. Că rămân unele mentalități și că încă avem pe harta profesiei zone hașurate neîndemânatec de către cusurgii care pot face viață grea celor care asumă o astfel de vocație. Că persistă o doză de neîncredere în morala cazonă ori comportamentul identitar de armă. Cine nu a stat printre militari nu înțelege cât de mult s-au schimbat atât de multe. Pozitiv. Că apropierea de modelul altor Armate a atins coarda sensibilității naționale și a nevoii de sporire nu doar a capacităților de luptă ci și a capacităților umane care ne fac să nădăjduim la liniștea ce izvorăște din profesionalismul lor. Nu e un laudatio editorialul meu ci o simplă aducere aminte. Că tot ceea ce construim indiferent de domeniu are rezonanță în coșul pieptului oamenilor dispuși să moară pentru noi.

O Țară nu poate ieși din indiferență culturală și mediocritate instituțională decât formând caractere dispuse la Jertfă și efort. Efort aproape continuu. Există o cultură a caracterului? Fără îndoială că da. Pe câmpuri și în văi, la marginea drumurilor ori pe piscurile ascunse de ceața toamnei ori zăpada ce nu se mai topește parcă, în locurile încordării întru apărarea Țării cultura aceasta și-a însemnat trecerea. Tabernacole de lumină care traforează dezordinea de valori în care ne sfidăm parcă liniștea ce am fi putut avea. Dar monumentele Armatei Române nu sunt doar cele ce se văd. Ci și înfloririle pomilor ori tămâia de sevă aprinsă-n fânațuri. Limpezimea- câtă mai este- a râurilor- câte mai sunt. În perdeaua de ploaie a zorilor. În trosnetul de umbre al înserărilor ori clopotul de miez de noapte sunt și Ei. Oamenii-Nădejde. Care își numără nopțile neodihnei cu nopțile odihnei noastre. O să-mi spuneți că nu mai este chiar așa. Întrebați-i. Când vă aflați timp, întrebați-i. Pentru că în mecanismul gândirii apărătorului nu contează nici tehnica din dotare și nici pregătirea sistemică. Ci inima care bate pentru inima celorlalți. Oamenii-Nădejde o știu bine. De aceea Biserica îi păstrează în pomelnicele ei. Cea mai vie formă de memorie colectivă  a unei istorii deloc de neglijat.

Când vine Octombrie, mereu, de când m-am apropiat de Istoria Neamului meu, aud în strugurii copți glasul lor de biruință. Fără ei nu suntem. Ori  nu suntem alta decât generații deșirate sufletește, aruncați unii împotriva altora. Poate că ne vom crește iubirea dacă vom fii mai atenți la credință și nădejde. Nu suntem unii fără alții.

Articol publicat in revista Coolt Neamt/ nr. 5/2020.





Din aceeasi categorie
Forumul German

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia