Tribuna
AMVONUL & TRIBUNA.
Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești (Matei 14. 14-22)
Pr. Constantin NECULA
2920 vizualizari
Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești (Matei 14. 14-22)

Suntem în plină minune mereu cu Hristos Domnul. Lucrurile banale în mâinile Sale devin Taine. Un val de cer acoperă pământul. Ca o noapte de lumină. Adâncă. Grea. De o greutate dată de subțirimea Harului. Dacă ar fi să gândim în parametrii în care se gândește economicul de astăzi Apostolii au dreptate. „Decât” înseamnă credința umană că e puțin, insuficient, mărunt. Pare fără rost ce le spune Domnul. Că ei, pescari echilibrați, ar putea să dea de mâncare unei mulțimi. Suntem în muchea de munte numit astăzi Muntele Fericirilor. Și pare că nu sunt șanse ca mulțimea pornită de cu noapte, probabil, din nordul Galileii ori de la marginea Ierusalimului, din cotloanele Decapolisului ori dinspre Samaria ori dinspre Mare să fie cumva ostoită în foame. Este credibil momentul. Ba chiar este un amănunt, și ce amănunt, că oamenii s-au însănătoșit- după cum în repetate rânduri ne zice Matei. Înmulțirea pâinilor și peștilor are loc imediat după ce Domnul află despre moartea incredibil de nedreaptă a lui Ioan Botezătorul. Exegeții din biserica primară vedeau în plecarea Lui imediată pe mare, în singurătate, un soi de respiro dinaintea începerii misiunii Sale. Nu. Nu ca și cum nu s-ar fi  manifestat până atunci ci  știind că de-acum intră în linie dreaptă cu drama Golgotei. Singur pe mare, în loc pustiu. Și lumea se mișcă după El. Îl caută. Era tot ce le-a mai rămas.

            Domnul pierde un prieten dar nu socotește moartea lui păcat al tuturor oamenilor. Vindecă. Propovăduiește. Ajută. Este prezent. Nu refuză să fie Viu. Oamenii îl asaltează- am spune azi. Iar El se lasă cucerit cu o gentilețe vrednică de Dumnezeu. Momentul înmulțirii pâinii și peștilor aici intervine. Un soi de cină în amintirea Prietenului Ioan. Așa am privit mereu momentul acesta. Drept în Sine Dumnezeu nu poate să nu ajute. Vindecările înmulțiseră gurile flămânde. Bolnavii, ca să facă dovada vindecării lor, mâncau. Mâncau cu foamea bucuroasă a supraviețuitorilor. Mai țineți minte, nu-i așa, că îndată după căderea regimului comunist cel mai tare eram uimiți că aveam pâine. Dintr-o dată. Ca un semn de însănătoșire socială. Era suficientă. Fără să pierzi ore la coadă. Era de mirare. Poate așa înțelegem mai bine reacția Apostolilor. Pentru pâine și pești se muncea strașnic. Și ei oricum nu aveau decât cinci pâini și doi pești. Adică nimic.

            Domnul le răspunde, dinaintea sprâncenelor lor ridicate a uimire, că pot ei să le dea de mâncare. Nu de libertatea căutării hranei- numai bun efortul după o zi de tensiune în așteptarea vindecării ori minunilor- ci de propria lor libertate de a face minuni le vorbește Domnul. Dinaintea unei imposibilități fizice nu soluția fizică era definitorie. Domnul le atrage atenția că în ei sunt deja împlinite cele ale minunii. Chiar faptul că vin la Mântuitorul să le dea drumul oamenilor pentru a căuta mâncare ni-i arată empatici la suferință. Și ei erau sleiți. Și poate temători. Auziseră ce se întâmplase cu Ioan. Bănuiau că nici lui Hristos nu-i va fi bine în logica irozilor. Dar ei logicii acesteia economice i se supun. Ori Hristos are în gestul Său logica Împărăției lui Dumnezeu. Este impresionant cum are grijă ca gesturile să fie văzute. Vor constitui în istorie cele mai aproape de Hristos gesturi ale Bisericii. Gesturile prin care se instituie Euharistia. Prin care se dăruiesc în veac mâinile lui Hristos mâinilor noastre.

            Logica irozilor. Ucigători de sfinți. Logica oamenilor care văd în economie numai puterea de a domina, de a lua, de a ține sub presiune firea celui sărac. Domnul privește la cer, binecuvântează, frânge și dă ucenicilor Săi să dăruiască oamenilor. Oare așa ar fi fost mai atenți la jignirile aduse comunității creștine din România oamenii care au batjocorit împărtășirea? Dacă ar privi atent la gesturile liturgice ar vedea că ele sunt un soi de stick de memorie ce ține în el, deloc ascuns, tocmai aristocrata gentilețe a Domnului Hristos. Boieria lui autentică. Apostolii desigur că s-au entuziasmat. Iar oamenii pare că s-au și săturat. Ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Un soi de nuntă cosmică în care Mirele hrănește Mireasa care este Biserica în formare. S-a schimbat gustul pitei? Unii dintre exegeți ne spun că Domnul aici nu a înmulțit „franzele”- pâinea de pe masa bogaților ori pâine  ca cea de la Cina Ultimă din foișorul ierusalimitean. Sunt pâinile săracilor. Mici. Negre. Ca niște pietre- de aceea le și folosește Hristos în pedagogia Sa întrebând cine dacă fiul său cere pâine el îi aruncă pietre- pe care nu se așeza mare lucru. Mâinile săracilor și mâna lui Hristos. O îndumnezeitoare vindecare de frica de foame. O readucere a pâinii în mâinile noastre. În mulțumirile noastre.

            Logica Împărăției aceasta este. Transfigurarea sărăciei. Aducerea ei în săturare, fie și de lucruri minimale. Aud des în viața de zi cu zi cum au rămas fără de servici prieteni ori necunoscuți. Cum patroni după logica lui Irod au tăiat din salariile oamenilor ca nu cumva să sărăcească ei. Cum și-au modificat structurile economice ale firmelor pentru a cădea mereu în picioare. Oamenii nu mai contează. Pot fi bolnavi ori nu, săraci ori ba, încadrați în norme ori nu. Un soi de economie cu gust de Gadara. A putrezit morala economică pe raftul intereselor particulare. Și constatăm mereu un Stat prea slab să poată apăra cu adevărat săracul. Omul care are nevoie de vindecare și hrană. Care are nevoie de viață reală. La polul opus smiorcăiții care își reduc voile și își regândesc vacanțele. Ofuscați și convinși că sunt victime ale comploturilor universale și incompetențelor de sistem. Este și așa. Dar sunt și victimele neputinței lor de a mai vedea oamenii! Hristos lecția aceasta o oferă la înmulțirea pâinilor și peștilor. Cinci și doi. Sărăcie lucie. Nu ni se spune că dăruind hrană El ar fi mâncat...

            Salvarea din sărăcie și mizerie a unei țări începe prin măsurarea forței dinlăuntrul comunității dispusă să dăruiască celuilalt siguranța prieteniei ce înmulțește pâinea și peștele. Care face din nimic hrană. Cum ne povesteau odinioară bunicii că bunicii lor făceau din nimicul sărăciei lor o sărbătoare invidiată de cele mai fastuoase mese seniorale. Pentru că masa nu este despre mâncare. Ci despre oameni! Care știu să și dea nu numai să se îmbogățească...





Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia