Tribuna
PNL
Cărţi de vizită şi invitaţie
Mărginimea Sibiului. Printre cetăţi, troiţe, peisaje de poveste locuite de oameni de omenie
Mărginimea Sibiului. Printre cetăţi, troiţe, peisaje de poveste locuite de oameni de omenie

„ Sunt puţine regiuni în Europa, unde oameni simpli de la munte sau de la ţară  să facă o impresie atât de aristocratică, precum ciobanii Mărginimii Sibiului” (Lucian Blaga)

 

Salba aşezărilor risipite ca un brâu pe clinurile munţilor Lotru şi Cindrel, de la Boiţa, situată la intrarea Oltului în defileul Turnu Roşu, până în Jina, la 1064 m altitudine, este o „Destinaţie Europeană de Excelenţă”. „European Best Destination” prezintă zona ca fiind „ o regiune din Transilvania, o ţară a păstorilor, a brânzeturilor şi preparatelor din carne – a bogăţiei şi culturii, susţinute şi în prezent de promovarea vechilor obiceiuri, ospitalitatea gazdelor şi fascinantele plaiuri montane” în care s-a dezvoltat, pe mai bine de 339 km.p. Arta populară, arhitectura caselor, a străzilor, sculptura lemnului, pictura, arta textilă şi în mod special portul, dansul şi cântecele tradiţionale sunt încă perene comunităţilor de la vest de intrarea Oltului în defileu până în Valea Sebeşului. Acest spaţiu-simbol al perenităţii românilor de aici deţine o moştenire etnografică, arhitecturală şi istorică unice. De fapt, aceasta reprezenta limita – graniţa, deci „marginea” - Ţării Româneşti de peste Carpaţi cu Transilvania.                                  

            „Universul” pastoral al mărginenilor a fost mult mai amplu când transhumanţa permitea păstoritul în zonele de şes ale Bărăganului şi chiar mult dincolo de Dunăre şi Nistru. În acele vremi locuitorilor din Scaunul Săliştii le-a fost abuziv confiscat, de către statul Austro-Ungar, 14 munţi. Aceasta în timpul în care – spre exemplu - numai tilişcanii deţineau peste 300 de mii de oi. Astfel oieritul, practicat de multe sute de ani a lăsat în urma sa şi „Drumul Oilor” de peste Carpaţi, intens practicat şi din necesitatea „văratului în munte şi a iernatului la şes”. În ţara Românească, după reforma lui Cuza din 1864, un sfert din teritoriul ţării de dincolo de Carpaţi devenise liber pentru păşunat. Era, prin urmare, o generoasă „invitaţie” pastorală pentru mărgineni.  Apoi, după 1920, prin aplicarea Legii de înfiinţare a păşunilor alpine, mărginenii au primit în folosinţă, întinse suprafeţe de fânaţe naturale situate mai sus de vatra aşezărilor lor permanente. În Mţii. Cindrel, aceste pajişti îmbracă total culmea desprinsă de la 2168m - din Vf. Frumoasa – în jos peste Foltea, Duşi, Pripoane, Gugi, Căptane până în Plaiul Jinei – la 950m. Dar aşezărilor Mărginimii Sibiului le revin întinse fâneţe şi în Mţii. Lotrului – precum faţa vestică a Vârfului Ştefleşti – în continuarea celei din Cindrel, de până în Valea Frumoasei. Golul alpin mult înierbat, care urcă de la limita de sus a pădurilor până la peste 2000m altitudine, este brăzdat de sclipitoare izvoare şi pâraie limpezi . În totalitate, pe acest spaţiu insolit, mărginenii şi-au ridicat numeroase construcţii (local numite „colibi”), unele cu 3-4 încăperi pe lângă necesarele fânare, adăposturi pentru animale, şuri - mult folosite vara. Împreună cu gospodăria din sat formează însă un tot distinct şi inseparabil, atât economic-social cât şi cultural. Dincolo de parcursul dintre cele două limite, din sud-est spre nord-vest, drumul Mărginimii Sibiului (cca.75 Km.) se poate spune că este un teritoriu distinct umanizat cu tradiţii, obiceiuri şi port asemănătoare.

           

            BOIŢA este un important reper în istoria Transilvaniei. Situată pe „drumul imperial” construit de legiunile romane, la cca. 2Km sud de localitate se mai văd dalele pavajului Mai sunt vizibile urme ale unei aşezări dacice, cunoscută sub numele de Budeava. Exista, la Capătul Strâmtorilor” - (Caput Sternarum), pe malul drept al Oltului şi un „castellum” având caracter militar şi alăturat construcţii publice . Foarte vizibile sunt zidurile înalte cu ferestre înguste ale legendarei cetăţi Turnu Roşu, ridicate la începutul secolului XV. Era punctul de vamă între Imperiile Habsburgic şi cel Otoman. Localitatea va rămâne de mare interes şi pentru că de aici va „curge” printre munţi, autostrada spre inima ţării.

                        TĂLMĂCEL - este un sat întemeiat de românii din Tălmaciu care, nu au mai suportat silniciile administraţiei imperiale austro-ungare, după colonizarea saşilor, din secolul XII . Cele câteva familii de buni meseriaşi şi-au construit numeroase poduri pentru a-şi stabili vatra satului în zona mlăştinoasă de atunci. Revoltaţi pentru deposedarea unui munte ce le aparţinea, în 1731 locuitorii au fost duşi în lanţuri la Sibiu, maltrataţi şi închişi. În apropierea localităţii, în prezent se află o arie naturală protejată, de interes naţional numită „şuvara saşilor”. Situată la 430m altitudine, cele 20 ha deţin multe specii rare de narcise, gladiole, irişi, brânduşe şi orhidee.   

           

            SADU – atestat 1383 – de la începuturi puţinii locuitori ai aşezării erau  păzitori ai graniţei, deci - plăieşi. Mult dezvoltată, mai cu seamă pe malul drept al râului omonim, vatra aşezării de numai 35 hectare , cca. 500 m.p / faţă de gospodăriile de acum depăşeşte mult categoria aşezărilor restrânse, ca suprafaţă. Localitatea şi locuitorii au parcurs de-a lungul secolelor evenimente notabile în evoluţia lor socio-culturală, istorică şi urbanistică. Se ştie cert că în 1691 aşezarea avea 123 locuitori. După nouă decenii apare pe frontispiciul unei clădiri un text în limba latină care înştiinţează că „Eu, Molnar, pentru prima oară, am învăţat pe daci să depene cu măiestrie lâna de pe roţi”. La invitaţia aceluiaşi (Molnar – Piuariu), în 1783 însuşi împăratul Iosif al II-lea va vedea localitatea şi drept urmare hotărăşte scoaterea acesteia din servitutea saşilor din Cisnădie. Sunt primii paşi spre ceea ce se va construi ulterior - fabrică de bere; distilerie de spirt; fabrică de cărămizi şi ţigle; primul sistem hidroenergetic din ţară.

           

            RÎU SADULUI îşi desfăşoară vatra locativă la 14 km amonte de Sadu. Casele împrejmuite de grădini cu garduri şi porţi scunde se succed doar pe o singură stradă, de peste 7km, pe malul stâng al râului.  Întemeietorii – câteva familii plecate din Răşinari, pe la 1750 (urmare a numeroase abuzuri al Magistratului Sibiului) – şi-au lăsat numele în cătunele aşezării de astăzi - Ciupari, Beberani, Valea lui Ivan, Mailat. Alte grupuri de gospodării adăugându-se în timp, vatra aşezării variind altitudinal de la 600m la 1250m oferă imaginea unui „sat de vale risipi”. Asfel structura stradală şi casele fiind atipice Mărginimii. Administrativ, până în 1892, cele 190 gospodării, depindeau de Răşinari. Societatea Regnicolară construieşte, în 1904, o linie ferată pe 28 km, între Tălmaciu - Sădurel. Vagoanele, trase amonte de cai, coborau încărcate cu buşteni, prin forţa gravitaţiei. Separarea de aşezarea mamă a survenit în 1921. Fabulosul teritoriu aparţinător comunei – cca. 5000 ha, cumulează întinse fâneţe, păşuni, peste 3200ha păduri şi livezi. Este şi motivul recentei dezvoltări socio-economice în domeniul ospitalităţii, de tip”HoReCa” care explică şi bunăstarea locuitorilor de astăzi.

           

            RĂŞINARI – era locuit şi ştiut din 1204. Ca vechime, în suita aşezărilor din Mărginimea Sibiului, se află pe primul loc. Cu alcătuirile sale de atâtea veacuri rămâne în frunte prin oamenii şi prin ceea ce au ridicat ei pentru cei de astăzi şi mâine. În 1688 aveau o biserică din lemn. Acuma, una este în centrul localităţii, din 1725, a doua, cu hramul„Sfânta Treime” din 1815, cu fundaţii şi ziduri din piatră groase de 1,80m, ca să ţină clopotul de peste 900kg din turn. Alta, greco-catolică, sfinţită în 1838 cu hramul „Sfântului Ilie”. Dar înainte de intrarea în localitate treci pe lângă troiţa de la podul Gociului, deschizătoarea unei „galerii” de troiţe măiestrit pictate, unele chiar de inegalabilul Oprea-Zugravu. Spectaculoasa reţea stradală duce până dincolo de podul Ştezi, pe sub faţadele caselor cu porţile înalte, ieşind la piciorul Coastei Boacii. Din hărmălaia copiilor da acum lipsesc fiul popii Emilian Cioran, cum lipsesc şi toţi cei ai Bercenilor – preoţi, cărturari, memorandişti, diplomaţi, academicieni care, din tată-n fiu, peste 200 de ani au lăsat „câte-ceva” nu numai consătenilor lor. Se opreşte timpul şi rămâi fără cuvinte privind buchetul peisagistic al aşezării sau când asculţi corul, fluieraşii ori vezi căluşarii jucând „ca la Răşinari”.          

 

            POPLACA – era o modestă aşezare în 1488. După numai 8 ani Universitatea Săsească – organ de autoadministrare a saşilor din Transilvania - a deposedat locuitorii, din cele „şapte Scaune”, de toate bunurile din teritoriile stăpânite cutumiar până atunci de români. Poplăcenii – ca de altfel toţi locuitorii aşezărilor de sub Munţii Lotru şi Cindrel - nemaiavând voie nici în pădure, nici pe micile loturi de pământ cultivabil. Iar dacă lucrau, trebuia să dea întâi sasului produsele şi doar o pare le rămânea lor. Abia după 1700 au putut ridica şi ei, în centrul aşezării de atunci, Biserica „ Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Cam aşa au fost timpurile, dar parcă nu era destulă sărăcie şi obidă. şi totuşi, din cele 8-9 case rămase cu acoperiş, după crâncenele lupte duse în Primul Război Mondial, chiar în vatra satului, acea fascinantă comunitate a renăscut. Doar un vultur, cu aripi deschise, sculptat în piatră, aminteşte de tragicul moment de atunci. Ce oameni sunt poplăcenii ştie o lume întreagă astăzi. Imemoriale portrete, tipologic redate de „poplăcenii” Ion Brad alias Johnny, Traian şi Romulus au fost şi mai sunt vizionate de milioane de oameni de peste tot, în fascinanta trilogie cinematografică a lui Dan Piţa. Sunt şi în prezent oameni ai locului care gândesc, acţionează şi trăiesc ardent ca cei interpretaţi magistral de Ilarion Ciobanu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu sau Victor Rebengiuc.

                       

            ORLATUL – acoperă, din 1319, un spaţiu frământat şi puternic încărcat de vicisitudinile multor veacuri scurse, încă de la „începuturi”. Relieful montan se risipeşte aici în văi scurte, flancate de înălţimi, care încă mai păstrează, din primul secol, urmele unor turnuri de supraveghere. Vizual cuprinzi toată aşezarea de lângă ruinele Cetăţii Scurte, de pe dealul din nord-vestul localităţii. În amintirea celor căzuţi pe aceste locuri în confruntările din Primul Război Mondial a fost ridicată o troiţă din lemn, cu frumoase incizii ornamentale. Din 1916, pe un obelisc de pe strada principală, a rămas epitaful dedicat celor căzuţi atunci în luptele crâncene pentru ca „fapta să vă fie lăudată iar memoria binecuvântată”. Biserica ortodoxă, sfinţită la sfâşitul secolului 18 , cu preţioasa ei frescă neobizantină, are alături, din 1796, edificiul uneia greco-catolice. Când Transilvania a fost adusă sub dominaţia habsburgică – 1683 – localitatea, total militarizată, pentru asigurarea graniţei imperiului, va găzdui sediul Comandamentului Regimentului de grăniceri .                         

             Bogatele resurse locale ale zonei au favorizat mult dezvoltarea manufacturilor. Aici a funcţionat prima „moară” pentru producerea hârtiei iar mai târziu o eficientă fabrică de postavuri şi numeroase ateliere manufacturiere.

 

            GURA RÂULUI – deţine una dintre cele mai frumoase zone de la poalele Munţilor Cindrel. În aval de spectaculoasele Chei ale Cibinului, din locul în care, Râul Mare se uneşte cu Râul Mic, râul formează acum un lac de acumulare, cu o suprafaţă de 65 ha, zăgăzuit de un baraj înalt de 73,5 m. În aval, întreaga aşezare, cu gospodăriile risipite pe malurile râului este flancată şi de înalte coame laterale, denumite”Grosul Muierii”, în dreapta şi „Coasta Râului”, în stânga văii. Din 1202 au rămas urmele unei bisericuţe din lemn. Bogăţia întinselor păduri din amonte a tot curs şi încă curge pe râu în jos. Sunt aici încă 3 microhidrocentrale, mori, joagăre, pive active ca şi valoroasele obiceiuri tradiţionale. După o vizită a Înaltului ierarh Andrei Şaguna gurenii vor clădi, în 1887, Biserica închinată Sfintei Paraschiva. De atunci, după slujba duminicală, preotul şi primarul ies în faţa enoriaşilor „La porunci”. „Alesul” obşti „dă seama”de ce a realizat în săptămâna trecută şi ce urmează a face. Apoi, după ce „prânzesc”multe perechi de tineri revin în centru, la „Pavilion” dornici de „învârtite, haţegane sau jiene”. „ Ar trebui să vezi cândva, Gura Râului – scria Lucian Blaga unui prieten – ca să înţelegi ce înseamnă un colţ de rai cu străveche tradiţie în cultură”.    

            FÂNTÂNELE – este una dintre tot mai puţinele aşezări cu frumuseţi ancorate de când lumea în rădăcini. Recensământul din 1722 consemna existenţa a 92 persoane; astăzi vieţuiesc cam 200. În prezent, puţinii copii frecventând şcoli în localităţile învecinate. Casele sunt zugrăvite în culori pastelate, curţile au porţi înalte din lemn, protejate de bolovani mari de râu. Toate urmăresc conturul principalei străzi, mult încovoiată la extremităţi. Doar clădirea maiestuoasă a Bisericii „Sfântul Nicolae”, construită în 1771, atrage, ca şi imensa linişte stenică de peste tot. La tot pasul sunt fântâni, troiţe şi odinioară destulă bunăstare din pomicultură. De aici plecau anual, spre alte ţări, 50-60 vagoane cu savuroasele fructe din cei peste 14.000 de meri şi peri, 10.000 nuci, 1500 pruni şi din tot ce fusese plantat în fâneţele din jur din îndemnul şi exemplul preotului Alexandru Lebu. El a înfiinţat prima pepinieră, a selectat soiuri nobile şi a răspândit, după 1862, un cult al mărului, adăugat în timp zestrei obiceiurilor locale. Mărul este „ o scară a sufletului”, el a devenit şi locul în care se făceau nunţile, florile erau duse la morminte, de sărbători se puneau la icoane. Peste 40 de soiuri de măr şi alte 10 de păr au răzbit peste timp îmbujorând primăvara dealurile de peste tot. Dealul Merezi, din marginea de est a satului, a devenit, încă din anii ‘20 ai secolului trecut şi un altar ardent pentru neuitare. Acolo, pe Platoul Augur, în semn de omagiu, sub o cruce din lemn este înhumat sublocotenentul erou Vasile Godeanu, alături de mormintele altor 72 soldaţi eroi, dintre cei pe care i-a condus în cumplite lupte. De peste timp faptele lor ne îndeamnă din epitaf:„Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut supremul sacrificiu pentru unitatea naţională a poporului român”. În 1976, la împlinirea a 60 ani de la Războiul de Întregire, a fost înălţat şi în centrul satului, un obelisc reprezentând bustul unui luptător ce pare că se înalţă şi în conştiinţele noastre, ale celor de-acum. Este şi această comunitate, un „leagăn” agăţat în grinda timpului, în care ai vrea să tot rămâi...

            În lista celor 15 localităţi din judeţul Sibiu premiate pentru conservarea patrimoniului cultural naţional, Fântânele ocupă un binemeritat loc.

            SIBIELUL - s-a smuls de-o vreme din idilica lui reverie de odinioară – cu şirul gospodăriilor adunate pe reţea stradală şerpuitoare din mal de râu; Biserica, zidită în 1767, cu decorul ei mural şi distinsa cruce din curte, cu frumoasele ei intarsii ornamentale stau pe locul unei foste mănăstiri - distrusă în 1761, odată cu alte peste 200 biserici şi schituri. de ucigaşul a sute de români, Bukow. De cum intri în sat, surprind casele cu acoperişuri înălţate pe bârne îmbinate-n colţuri şi pereţi vopsiţi în albastru viu - „de Sibiel”. În „Pruntu” - cum numesc ei centrul satului, este Pavilionu – pentru cântece şi joc. „Mai la deal” , dichisit colorată este Marja – unde se cântăreau carele cu fân şi cu ce duce omul de pe arăturile lui. Se vede apoi Remiza pompierilor, cu vechile ei pompe manuale, furtune şi tulumbe. Fierăria cu nicovale masive, baroase şi multe unelte de atunci este şi ea o „”fereastră” deschisă spre lumea aceea. Dar chiar şi oamenii sunt la fel de legaţi ca „atunci” de credinţă, de „baştina” trăirii lor, de soarta viitorului care „va fi”. Tot cu creşterea animalelor, cu lemnăritul şi cu livezile roditoare îşi duc traiul şi azi. Ba şi-au şi adăugat unele aducătoare de mai mari şi bune foloase. Au strâns, de la toţi şi de unde au mai putut „blide” – deci vase, mobile vechi, ţesături şi icoane, multe şi frumoase, ca cele de pe troiţele satului – pictate în frescă din 18o3-1817 şi 1819. Cum Cel de Sus nu-i lasă la răspântii pe cei buni, l-a pus pe preotul Zosim Oancea, la treabă. Aşa, împreună cu sângherenii – cum le spun vecinii celor din Sibiel -, încă din 1969 s-au ales ei astăzi cu cel mai mare şi bogat Muzeu de icoane pictate pe sticlă şi lemn de pe continent. Ce-i drept, gazdele s-au ales cu un necontenit val de oaspeţi veniţi, mai pe urmă, din toată lumea ca să vadă acele unice amprente ale insolitei culturi româneşti. Drept „consolare” constatăm că nu numai veşnicia ci şi  înţelepciunea tot „la sat s-a născut”.

 

            TILIŞCA - bine cunoscută chiar de pe timpul când devenise un puternic centru tribal dacic – Sacidava – puternic dezvoltat pentru conducătorii lor politici, militari şi religioşi de atunci. Ei au ridicat, pe Dealul Căţânaş, din limita actualei aşezări, ample fortificaţii de apărare şi de locuire, risipite pe clinul dealului, până în actuala vatră. Întreg ansamblul locuit este fascinant poziţionat între dealurile Cetate, Căţânaş, Priboi şi Plaiu, precum turnurile unei redute, ceea ce explică perenitatea continuei locuiri aici. Pe Dealul Cetate sunt ruinele unor construcţii de apărare, posibil datând chiar din perioada dacică; peste care au fost ridicate – între 1250-1300 - zidurile şi turnurile din piatră ale unei cetăţi feudale. La această fortificaţie naturală, cei de atunci, au adăugat  mereu alte construcţii de apărare pentru stabilitatea lor. Astfel în 1241 locuiau aici „cca. 600 ţărani şi meşteşugari”. La sfârşitul secolului trecut erau 800 de case cu peste 3050 locuitori. Succesiv au fost ridicate în sat biserici – din lemn, apoi din piatră şi cărămidă - cunoscuţi fiind şi preoţii ortodocşi slujitori, începând cu Dan Miclăuş, ca şi şcolile cu dascălii lor, din 1651 până la zi. La fel de fascinanţi sunt tilişcanii ca păstori de dincolo de Carpaţi dar şi ca neîntrecuţi meseriaşi, prelucrători de piei şi lână, morari, pivari, jogănari pe instalaţiile hidraulice făcute tot de ei. Astăzi, în Tilişca întâlneşti valori istorice succesiv exprimate pe două milenii, valori spirituale şi morale identice unui întreg neam.

 

            POIANA SIBIULUI – este, din 1462, un loc în care de atunci s-au născut oameni cu credinţă, cu bune obiceiuri şi arătoşi la înfăţişare. Cu cele 300 000 de oi câte numărau ei prin 1800, Poiana era considerată „Capitala” oieritului şi cel mai important centru al transhumanţei. Dar „cartea de vizită” a oricărei comunităţi stă în aspectul gospodăriilor, al străzii şi edificiilor administrate. Astăzi, dincolo de porţile şi faţadele caselor făţoase, rânduite stradal „umăr la umăr”, poţi să-ţi imaginezi totuşi cum arată interioarele lor. Nu puţine au 5-10 încăperi + garaj, magazii ş.a. şi chiar dacă la interfonul de la intrare – gazda -, fiind tocmai atunci în lift -, nu poate să-ţi deschidă, sigur mobilierul interior e în pas cu timpu. Doar superba „Gospodărie pastorală cu atelier”, intact rămasă din 1854 cu încăperile, cu scara ei podită, şura, „căsoaia” de unelte ca şi Bisericuţa din lemn - din 1766, „vorbesc” de harnica ingeniozitate a poienarilor, din toate timpurile lor. Acestea exprimă totodată perfecta armonie arhitectural- constructivă cu utilitatea strict necesară ocupaţiilor cotidiene. Ne mai conving şi că, ultimele 2-3 generaţii, au produs aici cea mai rapidă dezvoltare rurală din Mărginime. Pentru cunoscutul „Târg de oi”, tradiţional ţinut în 19 septembrie ale fiecărui an, poienarii. Mai mult ca sigur îşi vor prezenta oferta doar pe laptop, oile rămân acasă, în ocol. 

            JINA – Integrată din 1396 în „Fundus regius” a fost, cu 600 de ani în urmă, „mai tare ca împăratul” – de atunci. Jinarii şi-au apărat dârz buna lor credinţă ortodoxă, alungând (1755) „uniţii” Imperiului Habsburgic. Este şi cea mai înaltă aşezare a Mărginimii Sibiului - 1060m altitudine- iar suprafaţa construită pe 7 coline, acoperă 315 km.p. După 1764 va găzdui Compania V a Regimentului de graniţă, perioadă în care majoritatea locuitorilor erau „bărcari” - deci lucrători în mult întinsele păduri ce urcă chiar din marginea comunei şi astăzi. Caz unic-chiar în timpul luptei pentru trecerea ortodocşilor la „uniţi” Comandamentul Regimentului de graniţă Orlat, oferă 1040 florini pentru ridicarea Bisericii ortodoxe „Buna Vestire”. În 1935, a doua „danie” de acelaşi fel, aparţine Regelui Carol II pentru ridicarea impunătoarei „Catedrale a Munţilor” care domină aşezarea. La fel ca toţi locuitorii satelor vecine şi jinarii s-au întreţinut din creşterea animalelor, păstorit şi diverse meşteşuguri gospodăreşti.  Peste 4000 obiecte uzuale vechi se pot vedea în „Casa pastorală - muzeu” la familia Morariu şi în prezent. Oamenii locului sunt şi extraordinari prelucrători ai laptelui – de oaie, vacă, capră. La aşa numitele „colibi” (cu 2-3 şi 4 camere, multe cu verande dichisite, şuri, fânare, adăposturi) balmoşul, cricala sau jintiţa sunt obişnuitele (nelipsitele) serilor de poveste. Oricum, cu un jinar nimeni să nu se teamă să meargă în Carpaţi.

            SĂLIŞTEA – a devenit certă „capitală” a întregii zone, adunând astăzi multă demnitate şi prestigiu, prin drumul parcurs peste multe veacuri de neosteniţii ei locuitori. Sub aripa ei şi mereu împreună, bine au crescut fostele aşezări vecine mai restrânse – Săcel,  Galeş şi Vale. Din 1383 fiecare dintre acestea deţin reale valori patrimoniale cum şi ei, oamenii acelor locuri şi vremi, au fost vrednici să păstreze credinţa, datinile şi să facă oraş şi din satele lor. Din SĂCEL numit mai întâi Cernadia, eroii celor două Războaie Mondiale de peste veacuri, ne cer, de pe placa de marmură a monumentului „ ca în vremuri tulburi să ne învăţaţi iubirea de patrie şi de frate”. Cei din GALEŞ ne uimesc cu acele odoare păstrate în „Pavilion” care ne arată cum se croiau cojoacele, pălăriile, curelele. În malul râului de acolo roata unei mori se mai învârte şi macină, fără odihnă, din 1884. Cei 400 locuitori din VALE se bucură de cel mai însorit regim termic dintre toate aşezările Mărginimii Sibiului. Pe onoranta Listă a monumentelor istorice de patrimoniu este înscrisă clădirea impozantei lor Biserici - „Sfânta Treime” - cu valoroasele ei picturi făcute la interior în 1783. Cât priveşte „capitala”, drumul ei, de la vechiul nume, al primei sale aşezări numite -”Colibari”, la cel al oraşului - Sălişte – de acum, fascinează închipuirea. Deci de la colibe la case făţoase, cartiere, drumuri şi străzi asfaltate, instituţii prestigioase şi mai cu seamă oameni de bună şi mare credinţă. În Sălişte trebuie să vezi ce au făcut şi lăsat generaţiile succesive de truditori ai pământului, iscusiţii meseriaşi, credincioşii, păstrătorii tradiţiilor şi dascălii cunoaşterii. Stau martori, în Piaţa Mare a oraşului, şirul cu busturile a 9 personalităţi locale care au lăsat, fiecare, nu doar săliştenilor, comori de înţelepciune în multe şi importante domenii utile oamenilor de azi şi de mâine. Sigur oricine vede aici chiar numai clădirile, sau rânduiala stradală, bisericile, şcolile, gospodăriile poate uşor aprecia calitatea celor care le-au durat în timp. Va înţelege poate şi faptul că însăşi „răzvrătita” natură a locurilor din jur, zbuciumata istorie parcursă nu le-au fost favorabile, dar ei le-au trecut. Le-au trecut în pas cu vremea nu la pas. Însuşi Nicolae Iorga aprecia că „Săliştea cu desăvârşire românească este una dintre cele mai frumoase înfăţişeri ale poporului nostru...” Generaţiile următoare au deschise drumuri mult mai limpezi şi drepte decât ale celor care au fost. Cunoscutele „roiri săliştene”, practicate chiar din evul mediu au făcut din Sălişte un model cultural naţional etalon. Ascultători, săliştenii au urmat cu sfinţenie sfatul marelui arhiereu Şaguna, de „a forma din fiii voştri oameni învăţaţi, care să vă apere interesele, meşteşugari care să înmulţească economia, soldaţi buni şi să rămână destui şi pentru a lucra pământul”. Mai pe urmă să nu uităm vrerea unui bun păstor al cuvintelor, venit de dincolo de creste şi văi şi care – după ce a văzut cele făcute de oamenii din strânsura Oltului în sus, până în Pintenii din Coasta Jinei – tare şi-a dorit „Să uit, printr-o poruncă, tot ce ştiu,/ O mare iarnă să mă pustiască/ Dar să-mi rămână drumul la Sibiu/ şi-n mărginimea lui dumnezeiască”.                                                                                                   

Al. CONSTANTINESCU

Foto: Răzvan NEGRU






comentarii
5 comentarii

Rod, Vale, Galeș, Trăinei etc. tot așezări din Mărginime sunt... felicitări dlui. Constantinescu, prieten al munților noștri!
Bucur Dumbrav?
13.10.2020 15:28
de aia or votat poplacenii cu 58-60%
iohannes,fdgr,si ..................................de ani multi
ca nu or avut drepturi sub sasi
oricum poplacenii sint oameni harnici,muncitori
adt3
13.10.2020 16:50
Si azi ca si atunci: nemtii isi duc grosu in tarile lor iar noua ne lasa prafu de pe toba.

Dar atunci - nu ca azi - romanii se sacrificau pentru satul lor si pentru tara lor.

Grele vremuri vom duce daca nu suntem in stare a ne uni in bine.
dacu
14.10.2020 07:13
Oare la frumoasa descriere despre Sibiel nu se putea pune o fotografie reprezentativa a satului cum sa pus la descrierea celorlalte localitati ? Ce imagine este aceea cu o gramada de acoperise ce nu sti ce reprezinta .
Gogu
15.10.2020 07:17
Văd că tribuna face reclamă ieftină pensiunii Mioritica la un articol despre istoricul satului Sibiel.Preotul Zosim Oancea cel ce a pus suflet la înființarea Muzeului de icoane pe sticlă ,unicat în lume se răsucește în mormânt la cele arătate despre Sibiel !Este mai importantă aceea imagine decât ceea ce întradevăr poate reprezenta cu cinste Sibielul ?
Cuza
15.10.2020 16:44
Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

management dirigentie inofrmare

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia