Nu s-a întâmplat,  dar ne bântuie…

Nu ştim să privim prin atemporalitatea intenţiilor şi rutina faptelor. Nu cred că mai e posibil să fentăm gândirea, în acelaşi timp cu modelarea ideilor care ne bântuie "priveliştea" înşelătoare, unde ne pierdem. Şi nu ne dăm pace-ne închipuim imposibilul personalizat-şi revenim, ori de câte ori ne-am pierdut între intenţiile  întâmplărilor vorbitoare. Am forţat privirea, pe vremea când ne permiteam să avem predicţii repetabile şi de atunci încercăm să ne purificăm, prin rutină şi perseverenţe frustrante. Forţăm, cu abnegaţie temperamentală şi suntem haotici, înafara libertăţilor fireşti: ne-am permis ofertele istoriei trucate. Ne-au forţat vorbele altora să ne exprimăm tăcerea. Şi ne-am cuibărit în rutina vorbelor. 
Dacă ne bântuie vreo schismă paralelă cu ritualul uitării, de ce ar trebui să ne conformăm existenţei dintre rutină şi cutumele înşelătoare? Prin simplă şi ademenitoare rutină suntem şi ne dezlănţuim trecutul (admisibil) între cele ce mai e cazul să aflăm. Cum dracu` să fii pământean într-o ţară cu frontierele de cealaltă parte a aceleaşi vorbiri? 
Nu ne permitem să privim, dar tragem cu ochiul, fără să ştim destinaţia cuvintelor urlătoare la Luna altora. Ne bântuie imaginea sporilor scăpaţi printre vorbe şi cum să-ţi protejezi privirea, dacă eşti fixat pe ţinta celor care continuă să ne zgârie retina? 
Nu are sens. Nici vorbitoare nu ne mai sunt intenţiile, din moment ce am acceptat să fim bântuiţi de propriile duplicităţi. Pe după ulucii din privire ne-am rutinat perspectivele…
*
Într-un exerciţiu de gimnastică oculară ne privim, dar nu ne potrivim cu ceea ce ar trebui să vedem. Alteori, suntem inexistenţi şi nimeni nu va afla (de parcă mai contează) când şi cum ar fi trebuit să ne forţăm norocul la rutina istoriei. Uneori, forţăm. Tescuim amintirile în vidul comprimat între obsesiile care ne convin: nu ştim ce se întâmplă şi nu ne priveşte.
Avem o tăcere, un ascunziş ori o retină sub care ne adăpostim, ne prostim şi ne pândim. Nu putem explica ce există în spatele retinei unde se obturează o propoziţie-unde, cu ceva vreme, ne-ar fi convenit să uităm ceea ce ne "priveşte", în continuare. Nu ştim, noi fiind prezenţi doar în închipuire, dar bănuim…