Arheologie şi fortificaţii

Cercetarea arheologică a fost urmată de publicarea unor rapoarte finale (cetăţile de la Cisnădie-Sadu, Răşinari) sau preliminare (fortificaţiile de la Tălmaciu şi Turnul Spart). Cercetarea de teren şi publicarea rezultatelor au permis confruntarea datelor de teren cu cerinţa reconstituirii istorice, generând noi probleme cum a fost aceea a posibilităţii de amplasare a unor construcţii de suprafaţă în spaţiul îngust şi accidentat al cetăţilor de pe culmea dealurilor. Amploarea cercetării arheologice a depins de rezultatul observaţiilor de teren, iar în cazul fortificaţiei de la Cisnădie-Sadu cercetarea arheologică a fost urmată de alte periegheze care au confirmat concluziile raportului: nu există dovezi ale existenţei unor amenajări din material durabil în interiorul zidurilor. Cercetarea arheologică a cetăţii de la Cisnădie-Sadu ca şi a celei de la Răşinari poate fi considerată exhaustivă. În general însă, mai ales în condiţiile financiare de astăzi, cercetarea arheologică a fortificaţiilor se întinde pe mai mulţi ani.

Aşezate pe înălţimi apreciabile, urmele fortificaţiilor medievale din partea central sudică a Transilvaniei sunt dificil de investigat. Starea proastă de conservare a zidurilor, datorată unor factori naturali sau sociali, agresarea perimetrelor cetăţilor de construcţii moderne, constituie impedimente ale cercetări. Căutătorii de comori au răscolit subsolul cetăţii de la Sibiel şi au dezvelit fundaţiile în aşa măsură încât cercetarea arheologică nu ar putea aduce multe informaţii concludente. Pe de altă parte, nici interesul social pentru cercetarea cetăţilor din Transilvania nu a fost pe măsura potenţialului cultural-turistic, motiv pentru care studiile de arheologie se datorează în mare măsură unor iniţiative şi eforturi personale.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost relevată de intelectualii din Transilvania şi România importanţa cercetării arheologice. În perioada interbelică, cercetarea arheologică a fost atrasă, în primul rând, de monumentele dacice şi romane. Totuşi, un sondaj arheologic a fost iniţiat la cetatea Rodna în 1926 şi un altul la cetatea de la Laz, la începutul celui de-al doilea război mondial. Publicarea “preferenţială” a materialului arheologic a rămas o trăsătură negativă a rapoartelor de cercetare.

Interesul pentru restaurarea cetăţilor a fost incomparabil mai mic decât cel pentru restaurarea bisericilor. Pe lângă continuarea în perioada interbelică a restaurării castelului de la Hunedoara s-au realizat lucrări de consolidare a zidurilor cetăţii de la Câlnic. Remarcăm la Kurt Horedt interesul mai pronunţat pentru cercetarea arheologică a cetăţilor medievale din sudul Transilvaniei, interes transmis apoi istoricilor Thomas Nägler, Radu Popa şi Gheorghe Anghel.

Rezultatele cercetărilor arheologice de la Breaza, Tălmaciu, Turnul Spart, Turnul Roşu, Sadu, Răşinari, Orlat, Tilişca au fost cuprinse în rapoarte de cercetare arheologică. Cercetări arheologice au fost iniţiate la unele cetăţi din zona oraşelor Sebeş şi Orăştie, dar rezultatele lor au fost publicate incomplet sau sunt în curs de finalizare.Cetatea de la Vurpăr (jud. Alba) a fost cercetată arheologic, dar raportul de săpătură este incomplet, autorul preferând prezentării materialului arheologic sau a locuinţelor din interior unele date generale şi ipoteze despre cetăţile din sudul Transilvaniei (Anghel, Vurpăr, p. 299-300). Cetatea de la Cucuiş este în curs de cercetare arheologică.
 În alte cazuri, autorii au considerat că prezentarea rezultatelor cercetării este inutilă. O eventuală listă cu criticile aduse cercetării arheologice a cetăţilor ar putea fi lungă dacă ne raportăm la standardele internaţionale de inventariere şi comunicare. În procesul general al cunoaşterii cetăţilor orice informaţie trebuie luată în seamă. În depozitele Muzeului de Istorie din Sibiu există piese ce provin din săpături ocazionale la cetăţile de la Tălmaciu şi Sibiel. Pentru cetăţile necercetate arheologic, cum este cea de la Sibiel, piesele îşi dovedesc utilitatea fiind singurele mărturii de istorie materială.
Cercetarea fortificaţiilor din zona Sibiului, precedată, completată şi impulsionată de periegheze, a fost reluată în 1987 într-un context ştiinţific stimulativ, dar precar din punct de vedere material. Fondurile insuficiente şi interesul concomitent pentru recuperarea unor vestigii arheologice din oraşele supuse transformărilor edilitare au făcut ca planul cercetării cetăţii de la Răşinari să se finalizeze după 11 ani.

 

La Turnul Spart Tălmaciu şi Sadu

În anul 1991, în cadrul unui proiect nefinalizat de modernizare a drumului pe Valea Oltului, au fost cercetate ruinele Turnului Spart, fortificaţie fundată în albia majoră a Oltului şi suprapusă parţial de o construcţie modernă. Fragmentele de ziduri de incintă ale cetăţii de la Sadu au fost cercetate şi consolidate în vara anului 1992 într-o campanie arheologică prelungită. Importanţa cetăţii de la Tălmaciu în cunoaşterea ansamblului sistemului de apărare sud-transilvănean a determinat efortul iniţierii cercetării arheologice potrivit unui proiect în mai multe etape. 
Materialul arheologic recuperat şi valorificat expoziţional şi editorial, datele stratigrafice şi cele morfologice se conjugă cu cele deja existente pentru a impulsiona continuarea săpăturilor arheologice în zonă.
Organizată şi stimulată, cercetarea arheologică aduce informaţii asupra planului cetăţii, a etapelor de locuire şi a standardelor de viaţă ale comunităţilor ce au locuit-o. Eficienţa cercetării de teren este însă limitată în cazul cetăţilor de mari dimensiuni. Locuite sporadic, unele cetăţi mari din sudul Transilvaniei (Sadu, Răşinari, Orlat) sunt sărace în material arheologic iar stratigrafia nu ilustrează etape deosebite de construcţie/locuire. În acest fel, o simplă adosare a unei construcţii interioare la zidul de incintă nu individualizează e etapă majoră în refacerea ansamblului şi nu poate permite structurări cronologice sau culturale.
Cu toate neajunsurile metodologice sau de comunicare, cu toate că în multe cazuri a fost folosită doar pentru a ilustra anumite teorii impuse de tradiţie sau de ideologia contemporană, recunoaştem în cercetarea arheologică o etapă superioară, necesară în evoluţia cunoaşterii cetăţilor din sudul Transilvaniei.

 

Cercetarea inter- şi multidisciplinară a fortificaţiilor medievale

Cercetarea modernă aduce în discuţie nu numai problema acuităţii observaţiilor ci şi a stocării lor potrivit unor metodologii a căror justeţe şi eficienţă este dată de posibilitatea regăsirii şi recompunerii lor. Direcţia modernă a cercetării este studiul de profunzime, corelat, al surselor istorice ce se bazează pe cercetarea inter- şi multidisciplinară. Analiza comparativă, structurală, permite evidenţierea schimbării în timp a unor elemente (cum este raportul între var şi nisip), sau numai a calităţii elementelor supuse unor analize metalografice sau prin activare cu neutroni.
Penuria de material arheologic în multe fortificaţii medievale de culme face necesară folosirea teledetectoarelor de metale. Metoda este recomandată mai ales după efectuarea cercetărilor arheologice, aşa cum am procedat la cetatea de la Răşinari. 
Succesul cercetării inter- şi multidisciplinare se bazează pe posibilitatea vehiculării informaţiilor în arii geografice şi culturale determinate. De pildă, metoda analizei dendrocronologice este dificil de aplicat în zone unde nu există o bază de date comparative sigure, iar aceea a analizelor cu mortar presupune compararea unui număr mare de eşantioane. Lipsa de omogenitate a mortarului duce la apariţia unor diferenţe mari în raportul var - nisp de la 1/9 în cazul fortificaţiei ce protejează turnul din Gârbova la 1:2 la Turnul lui Doancă (zidul de incintă), cetăţile de la Sebişel, Mehadia. Neconcludenţa rezultatelor conduce la repetarea analizelor. Chiar dacă accesul la unele tehnologii sau metodologii de analiză este dificil de realizat, nevoia cunoaşterii intime a obiectelor justifică efortul instituţionalizat. Costul ridicat al analizelor de laborator lasă însă pe primul plan metodele de cercetare tradiţionale.
Analiza tipologică a datelor arheologice pune în evidenţă relaţiile intime între cetăţi, dar demonstrează limitele metodei, cel puţin pentru reconstituirea istorică. Corelarea datelor arheologice cu sursele documentare ce conţin mai ales informaţii de natură socio-politică, cu izvoarele grafice, cartografice sau literare, evidenţiază experienţa istorică acumulată şi constituie premisa unei noi etape în cercetare. (va urma)