FOTO: Pe când sibienii se „îndulceau” în oraş. „Trandafirul Roşu”, la câţiva paşi de „Pacea”
În povestea trecută, adusesem vorba despre cofetăriile „roşii” din Sibiu, „Macul” şi „Trandafirul”. Erau „roşii” (şi nimeni nu va reuşi, fără dovezi concludente) pentru că aşa era trendul vremii socialiste. Era, cum se spune acum, cool, chiar necesar, să fie roşu, nu verde, albastru, roz sau ţiclam. Era culoarea regimului, a socialismului biruitor. Era dovada adeziunii muncitorilor cofetari la linia Partidului. Nu era deranjant, există trandafiri roşii aşa cum există şi maci roşii. În mod sigur, „Trandafirul Roşu” a fost una din cofetăriile faimoase ale Sibiului anilor socialişti, mai ales datorită faptului că, o dată, era situată central, pe str. Nicolae Bălcescu şi „strategic”, înte două cinematografe: „Pacea” şi „Arta”. Deci, înainte de a merge cum se mergea, duminica, la film (că la televizor nu aveai ce să vezi) era aproape obligatoriu să faci o escală „la Trandafiru' ”, la un ecler şi un suc.
O foarte scurtă istorie
Istoria cofetăriei „Trandafirul Roşu” este, până la un anumit punct, parte din istoria restaurantului vecin, „Bufniţa”, care poartă acest nume din 1922, „năşit” de proprietarul clădirii şi localului, Adolf Gundisch şi este, ca destinaţie a spaţiului, cel mai vechi restaurant din Sibiu. Puţini ştiu că sub denumirea de „Zur Eule” a funcţionat nu doar restaurantul, ci şi cofetăria de lângă el. Era un complex, ca să spunem aşa, de consum: restaurant, cafenea şi cofetărie. „Cea mai bine-cunoscută cofetărie în toate produsele speciale ale acestei branşe”, aşa era definit „konditorei”-ul „Bufnţia”, într-o reclamă interbelică. Probabil, după naţionalizare, a avut loc şi „ruperea” cofetăriei de restaurantul-mamă, redenumit, până în 1967, „Cindrelul” („Bufniţa” suna, poate, burghezo-moşieresc sau era o aluzie că îţi puteai petrece nopţile în cârciumă, ceea ce nu era bine pentru clasa muncitoare, care trebuia a doua zi să fie prezentă în câmpul muncii). Astfel apare „Trandafirul Roşu”. Au mai existat cofetării cu acelaşi nume în România, de exemplu un „Trandafirul” era la Timişoara, un „Trandafirul Roşu” era la Târgu Jiu. Oricum cel din Sibiu a funcţionat, sub acelaşi nume, până la „moartea” sa...
Cum era la „Trandafirul Roşu”
Nu cred că a existat sibian care să fi copilărit în anii '70 – '80 care să nu fi intrat aici. Fie mergând la film, fie venind de la film, fie într-o pauză a tradiţionalei plimbări de duminică.
Aspectul exterior nu era deosebit de, cum să spunem, „făţos”. O vitrină, o uşă, o tejghea unde se vindeau prăjituri, sucuri sau alte produse de patiserie, de obicei cam „bruiate” olfactiv de vecinii de la „Bufniţa” care aveau mare succes cu hot-dog-ul mai cunoscut sub numele de -scuzaţi - „puţă-n corn” (jumătate de corn cu un crenvurst fiert în el, condimentat cu muştar „de masă” amestecat cu apă). Prăjiturile se aduceau pe platouri de tablă zincată, via un scuter triciclu, şi erau, chiar şi în perioada de sărăcie alimentară de după 1983, destul de diverse şi bune: ecleruri, choux a la creme (şoalacrem, pe româneşte). „ Aici mâncam amandine şi Bucureşti când ieşeam de la liceu, sä merg la autobuz”, spune Maria Fischer. La fel, Emil Ianoş îşi aminteşte că „eram copii, băieţi şi fete, mergeam, îmbrăcaţi ca de duminică, la o prăjitură - savarină (1,65 lei), tort de fructe (2,40 lei), doboş, plăcintă cu mere , baclava (asta mai rar, era cam scumpă, vreo 3,50 lei parcă), cremşnit (1,50 lei) şi un suc la pahar (1 leu). De acolo, la film”.
Interiorul, însă era opusul exteriorului. În primul rând, era foarte spaţios şi elegant. În stânga, tejgheaua de unde erai servit ori la pachet, ori la masă. Dacă bine îmi amintesc, erau şi oglinzi în interior, de aveai impresia că spaţiul este mult mai mare decât în realitate. La intrare, în pardoseala de mozaic, era simbolul cofetăriei: un trandafir roşu.
La un moment dat, dăduse un fel de molimă în rândul consumatorilor de a pleca cu linguriţele acasă. Măsura de siguranţă a celor de la „Trandafirul Roşu” (şi probabil nu doar a lor) a fost simplă, brutală şi practică: toate linguriţele au fost găurite cu burghiul. Prima oarăp m-a mirat, apoi m-am obişnuit. Puteai mânca prăjitură şi cu o linguriţă care avea o gaură făcută cu un burghiu de 4 mm. Nu ştiu ce se făceau cafegiii, dar oricum perioada cafelei naturale pierise, fiind înlocuită cu faimosul „nechezol” (20% cafea, restul, năut şi ovăz, de unde şi denumirea cu iz cabalin), dar cred că se putea mesteca în ea cu obiectul, oricum, inovaţia nu deranja pe nimeni, că lumea nu era aşa de lovită de sensibilităţi ca acum. De exemplu, eclerul putea fi cumpărat şi consumat, liniştit pe stradă, aşa, pe tranşe, întâi „capacul” că era mai sec la gust, apoi partea cu cremă, că era deliciu şi trebuia lăsată mai la final.
Clientela Trandafirului Roşu era o oglindă a celor care se plimbau „pe centru”. Elevi şi eleve de liceu, în uniforme, ori după terminarea orelor, ori chiulind de-a dreptul de la vreo oră stupidă, ori „evadaţi” din autobuzul care îi ducea „în agricultură”. Familii cu copii mici sau mijlocii, venite la o prăjitură şi un suc – limonadă la pahar, servită dintr-un fel de automat care arăta teribil a acvariu, Sicola (Sibiu Cola, de la fabrica din Valea Aurie), sau un ceva acidulat din sirop de brad, „Brăduţ” parcă se numea, ori odiosul suc din bomboane re-prelucrate, grupuri de tineri şi tinere care mergeau la cinema „Hai, bă, să terminăm că începe filmul!”, veşnicii militari ori elevi la şcolile militare, ori simpli soldaţi în învoire, muncitoare ieşite din schimb (muncitorii aveau alte locuri de „loisir”), pensionari ieşiţi şi ei „pe Corso”, în amintirea vremurilor cînd erau tineri.
La un moment dat, eram acolo cu un amic sas, din Ruşi de felul lui, şi, înainte de a merge la film (ceva cu Piedone cred, la Pacea) ne.-am oprit şi noi aici la un ceva dulce. Tocmai aduseseră ecleruri sau şoalacrem-uri. El întreabă la tejghea, unde vindea o fată brunetă, tunsă scurt, ceva despre starea prăjiturii şi că e cam rece. Ea răspunde „păi e îngheţată, da-i bună!”. Răspunsul a picat ca un bolovan, „Domnişoară, dar eu nu vreau îngheţată!” De atunci, de fiecare dată când mai ieşeam cu el în hoinăreală, aveam dialogul la noi: „Cum e prăjitura?” „Păi e îngheţată, da-i bună!”.
„Trandafirul Roşu, sau cum a dispărut treptat o cofetărie
Cofetăria „Trandafirul Roşu” a pierit exact cum au pierit toate cofetăriile. Încet şi sigur, deşi a rezistat până pe la mijlocul anilor 2000. În 2006 încă se anunţa, pe vitrină „Primim comenzi de cozonaci – fursecuri – prăjituri – torturi” iar în vitrină tronau trei pungi de Chio Chips. Cele două firme, cea de pe faţadă, cu „U”-ul de la „Roşu” înclinat spre stânga, şi cea ex-luminoasă de pe zid, au rezistat mai mult, la fel ca şi trandafirul din pardoseală. Spaţiul a fost, pe rând, loc abandonat, apoi magazin de haine „Familia” cu „cele mai mici preţuri”, apoi clădirea a fost renovată aici fiind, acum, în locul cofetăriei, un magazin Samsonite. Amuzant este că „Trandafirul Roşu” încă trăieşte cumva, deoarece pe una din paginile web a Mărginimii Sibiului, www.marginimeasibiului.ro, este trecută ca fiind funcţională cu adresă, nume şi număr de telefon.
Casa de Comenzi încă trăieşte
Nu se poate să nu legi „Trandafirul Roşu” de „vecina” sa din aceeaşi curte, de pe str. Cetăţii, „Casa de Comenzi” şi cofetărie. Aici puteai comanda, pentru diverse aniversări, cam ce poţi comanda şi acum pentru aceleaşi evenimente: torturi, prăjituri, etc. Până la un anumit moment, încă puteai admira firma originală „ICSAP Sibiu – Cofetărie/Casa de Comenzi/Patiserie Nr. 2., care avea, chiar după 25 de ani, în uşă, un „Orar” original. Poate că dincoace, pe Cetăţii, cumva, s-a mai prelungit viaţa vechiului şi iubitului „Trandafirul Roşu”...



