Am readus, din amintire în atenţie, în mai multe episoade, vechile cofetării ale Sibiului. După o pauză destul de ne-scurtă, ne continuăm plimbarea noastră „dulce”, în căutarea (şi găsirea) locurilor unde, până nu demult, funcţionau cofetăriile Sibiului. După ce am regăsit, astfel, vechile „Perla”, „Trandafirul Roşu” sau „Macul Roşu”, acum vom umbla, tot prin centrul Sibiului, în căutarea altor cofetării, mai „ascunse” cumva, dar cu un loc bine conturat în amintirile foştilor tineri ai anilor '70 sau '80.

Legendara „Violeta”

Cum intrai pe strada Mitropoliei dinspre Piaţa Griviţa (actualmente Huet) sau de pe Octombrie Roşu (actualmente Samuel von Bru­kenthal) dincolo de magazinul „Vâ­nătorul”, prima „firmă” pe stânga era „Violeta”. Era o combinaţie interesantă de cofetărie, cafenea şi  bar „underground”, un loc de în­­tâl­nire a boemei sau a „şme­cherilor” Sibiului anilor '70.   
Clădirea în care funcţiona „Vio­leta” şi care domină tot colţul stră­zilor Mitropoliei şi Brukenzhal, a fost (conform patrimoniu.sibiu.ro) ridicată la finele secolului al XIX-lea de Adolf Reissenberger pe locul a două proprietăţi ale sale. Aici era magazinul de piele Munk A. & A Zimmermann, după Primul Război Mondial fiind înlocuit tot de un magazin de încălţăminte, al lui Ferdinand Friedmann. După 1925 clădirea devine sediu al Băncii Oaşia. Eu o ştiu doar ca „Violeta”, mai puţin cofetărie, mai mult ca­fenea, unde mai luam o „pauză” înainte de a merge pe la un film sau în drum spre liceu.
Cum intrai, tejgheaua era în dreapta, eu am prins mese şi scaune aici, dar mulţi spun că se servea şi în picioare, „la varice”, iar pentru clienţii fideli şi cunoscuţi, cafeaua se mai îmbunătăţea şi cu ceva „tărie”. Plus că, veşnic, era un fum dens înăuntru, de la ţigările ce completau cafeaua. După 1990, „Violeta” a avut aceeaşi soartă ca a multor cofetării sibiene, trans­formându-se în cafenea-bar cu „de toate” în anii '90, apoi locul fiind abandonat pentru multă vreme.
O perioadă lungă locul a fost complet abandonat, în 2014 aici deschizându-se un anumit „Ghetto Lounge” care spunea, în prezen­tare, că este „cea mai veche cafe­nea din Sibiu şi singura de pe str. Mitropoliei nr. 1 fosta Violeta anii 70” (exprimarea este amuzantă la maxim, reiese că este singura cafenea de pe Mitropoliei 1, plus că NU era cea mai veche cafenea din Sibiu), acum funcţionând un magazin de electrocasnice. În mod sigur, „Violeta” a fost celebră în ultima vreme datorită firmei sale „de epocă” (socialistă) care a rezistat decenii la rând ea fiind „dată jos” abia cu puţin timp în urmă şi „salvată”, după informaţiile noastre, de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu. Din ea reiese că „Violeta” şi atât (deci nu cafenea, nu cofetărie) era oficial „Unitatea Nr. 19”, aparţinând de Întreprin­derea de Alimentaţie Publică Locală (IAPL) „Cofetarul” Sibiu, ulterior de Întreprinderea Comer­cială de Stat Alimentaţie  Publică – ICSAP. Firma „de epocă” a fost, cât a existat, una din puţinele supra­vieţuitoare ale „advertisingului” socialist din Sibiu, alături, printre altele, de „Bar de zi” -ul de pe Ocnei. Ca fapt divers, se pare că „Violeta” este un nume frecvent folosit la cofetării, mai existând „Violete” în Focşani, Târnăveni, Sighetu Marmaţiei, Timişoara, Constanţa,
 
Cofetăria Universităţii

„Cea mai frumoasă zi din cei trei ani de pregătire militară a fost când am predat ţinuta militară. Îmi amintesc că am stat câteva ore la coadă, căci se verifica orice detaliu şi toate hainele trebuiau să arate bine. De bucurie că am terminat, am plecat toate colegele în oraş, la Cofetăria Universităţii, unde am sărbătorit „marele eveniment””. Este un fragment din interviul pu­blicat, în ziarul nostru, în octombrie 2009, în care doamna Marilena Brăila ne reamintea de viaţa de student-militar de la finele anilor '70, sub titlul „Unii dintre noi au fost militari. "…Eram cu tonul la cântec în pluton””. Acum, „Cofetăria Uni­versităţii” este doar o amintire, deşi era una din „locaţiile” frumoase şi elegante ale Sibiului. Cofetăria Universităţii deşi încă nu avem date concrete, a fost, cred, în strânsă legătură cu „noul” centru universitar sibian, înfiinţat în 1969 prin crearea Facultăţii de Filologie şi Istorie, ca filială a Universităţii ”Babeş-Bolyai” din Cluj, ulterior a Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative şi, din iulie 1976,  a existenţei Institutului de Învăţământ Superior din Sibiu. Deci, la o asemenea „viaţă studenţească” în Sibiu, se merita, nu-i aşa, măcar o cofetărie. Numită „Cofetăria Universităţii”, aşa cum scria, cu litere de neon pe firma de la intrare între B-dul Victoriei şi str. Banatului, în localul Liceului Agricol.
Cofetăria Universităţii avea două încăperi, tejgheaua era cum intrai, pe stânga, mesele cam joase dar confortabile, şi cred că, în materie de eleganţă, era imediat după „Perla”.
Chiar dacă, din 1984, Partidul a pus capac vieţii universitare sibiene, rămânând „în picioare” doar Institutul de Subingineri, Cofetăria Universităţii a rezistat până după anii '90, la fel, trans­formându-se într-un fel de bar unde mai „fugeau” studenţii în pauze sau între două examene. De mai bine de zece ani, locul este complet părăsit, completând lista spaţiilor nimănui din centrul Sibiului. Păcat, ar fi fost ideal să mai fie ceva acolo, mai ales că viaţă universitară avem. Uite, am mai găsit o pomenire a Cofetăriei Universităţii, în : ”Paşi prin labirintul de cristal”, de Gabriela Bălan: „...în vremurile în care Ion Mircea răz­bătea cu greu să îmi facă un loc pe statul de plată al revistei “Tran­silvania” de sărbători, îmi cumpăra prăjituri de la Cofetăria Universităţii sau îmi arăta în Tipografie tainele corecturii.”. Numele de „Cofetăria Universităţii” a mai trăit un timp prin staţia de autobuz cu acelaşi nume. Acum, intrarea în fosta cofetărie  e loc de odihnă şi de fumat pentru elevii de la Liceul „Barcianu”.

Cofetăria Lotru

Odată, când m-am dus „la raze” (pentru angajare, prin 1986), pen­tru că trebuia să ajungi devreme acolo, în drum spre sau venind dinspre, m-am oprit la o cafea într-o cofetărie din Parcul ASTRA. Se numea „Lotru”, era micuţă, cam înghesuită, iar eu mi-am băut cafeaua în compania gunoierilor care mergeau la treabă” cu toate sculele lor: mături, făraşe, tom­beroane. Apoi, când mai ieşeam de la liceu, mai făceam câte o escală pe acolo, „nu des - ci doar din când în când”, vorba unei melodii de la Holograf.
De fapt, „Lotru” a fost, la origine, un restaurant. Deschis în 1922 de C. Fărcăşanu, s-a numit „Restau­rantul Parcului”, ulterior „Bodega Parcului”, iar din 1933, „Gam­brinus”, al lui Ioan Banciu, care era şi proprietarul clădirii. Probabil după naţionalizare, devine „bufetul” Lotru, care va deveni cofetărie. A rezistat până în anii '90 (ca de obicei), spaţiul având ulterior diverse destinaţii, printre altele magazin de mobilă (parcă), non-stop alimentar, ultima oară fiind aici cafeneaua „Capsicum”.

Cofetăria „Cindrelul” sau „La Mielul Alb”

În Fototeca Online a Comu­nismului Românesc, la Cota: 337/1967, se poate vedea, în fundal, într-o fotografie luată cu prilejul vizitei „conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Braşov, oraşul Sibiu. (15-18 iunie 1967)”, în care apar Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer, o bucată de fir­mă pe care scrie „Bufetul Cin­drelul”. Este viitoarea cofetărie cu acelaşi nume, care a rezistat până spre anul 2007 sub denumirea, mult mai istorică, „La Mielul Alb”.
Pagina web patrimoniu.sibiu.ro ne spune că, în sec. XVII, aici era hanul „Zum weissen  Lamm” - „La Mielul Alb”. Locul este excelent imortalizat (alături de alte cârciumi de secol XIX) în cartea lui Otto Fritz Jickeli „Cronica unei familii de saşi ardeleni”. Destinaţia de  local de consum a continuat în perioada interbelică, aici fiind un restaurant, cu grădină de vară în curte, numit tot “La Mielul Alb”. După naţiona­lizare, s-a transformat în Bufetul Cindrelul care, în anii ’70, s-a trans­format în cofetărie.
Cred că am fost printre ultimii „clienţi” ai locului, prin 2005 - 2007 venind aici, după plimbări arheo­logice pe la Biserica Azilului, alături de Petre Beşliu-Munteanu, la o excelentă cafea pregătită de doam­na care servea. Încăperea era orice, numai cofetărie nu: era vechea cărciumă a hanului, cu trei încăperi boltite şi o atmosferă de intimitate combinată cu un „vechi” de întoarcere în timp. Tot aici, pe la mijlocul-finele anilor 80, am avut surpriza de a vedea la masa vecină, la un suc, doi militari, unul român şi unul neamţ, în uniforme de Al Doilea Război Mondial. Se turna, pe Ocnei, un film, „Eroii nu au vârstă” parcă. Acum, este totul închis, singurul care atrage atenţia este un „graf” vechi de ani buni care mă anunţă că „George a făcut asta”. Cu excepţia zăvorului pus pe uşă, mai există firma şi nişte corpuri de iluminat model felinar, cu design fals de epocă. În rest, „La Mie­lul Alb” este exemplu clar de clădire monument istoric cu faţada lăsată, aşa, ca la Sibiu, în voia sorţii.

„Delicia”, „Carmen”, şi... „Krantz!”

O altă cofetărie din zona centrală a fost “Delicia”, pe Bălcescu, unde mai mergea lumea să se „îndulcească” înainte de un film la „Pacea”. Urcai cele trei trepte şi intrai într-o încăpere unde, în spate, era locul de servire. Mesele erau pe laterale, în stânga şi în dreapta. Era elegant.
Locul are şi el o istorie. Clădirea datează de la finele secolului al XIX -lea, aici fiind, până la Primul Război Mondial, librăria lui Ludwig şi Franz Michaelis. Tot aici a fost, până în 1890 (când se va muta la Filarmonică) sediul Corului Băr­bătesc „Hermania”. După anii '90, când nu a mai existat cofetărie, aici a fost „steak-house”-ul „Mara”, în acest moment aici funcţionând un restaurant-cafenea.

„Carmen” era o cofetărie spa­ţioasă, cu două încăperi, pe Tur­nului, în vecinătatea aproximativă a restaurantului-autoservire „Ti­miş”.  Clădirea datează din secolul XV, cu modificări ce duc până în sec. XX, aici funcţionând, în sec. XIX, cafeneaua lui Oskar Seiser, transformată, în perioada comu­nistă, în Cofetăria „Carmen”. După 1990, aici a fost un anticariat destul de bine dotat, apoi sediu de orga­nizaţie de revoluţionari parcă şi birou de parlamentar, apoi multă vreme nimic, acum aici existând un restaurant cu specific grecesc.

Ultima de pe lista noastră este faimoasa, în anii '60-'70, cofetărie „Krantz”, sau, după naţionalizare, „Crizantema”. Era în vecinătatea unui anume restaurant „Oltul” şi a unei sifonerii, în corpul de clădiri ce au fost demolate la începutul anilor '70 pentru a face loc com­plexului „Casa Modei”.
Ne oprim aici cu povestea, urmând ca, în curând, să ne ocupăm de micile cofetării „de cartier”.